#poemul meu | Explore Tumblr Posts and Blogs

lucaciflorentinoffice · 4 years

Text

LUCACI FLORENTIN - PROBA PENALA ONLINE FURT POEM LIBERI

https://www.youtube.com/watch?v=pVZLH-aWw70&list=PL_0fvrsdDkyRhP-L6snh2COkj3EZy05eX&index=1

POEMUL LIBERI FACE PARTE INTEGRANTA DIN TETRALOGIA DE NIVEL MONDIAL :

LIBERI - LIBERI 2 - LIBERI 3 - LIBERI 4

CREATA DE LUCACI FLORENTIN - POETRY AND ARTWORK GRANDMASTER .

TEXTUL POEMULUI LIBERI A FOST FURAT IN 2015 DE PE SMS , ORGANELE JUDICIARE PENALE DIN ROMANIA PANA IN PREZENT AU PRODUS NUMAI LUCRARI PUERILE , NEPROFESIONALE , CLASARI , PE FONDUL INCOMPETENTEI PROFESIONALE ABUZIVE , NELUCRULUI TOTAL LA DOSAR SI IN EXTREMIS UNELE ORGANE JUDICIARE DIN ROMANIA AU PRODUS SI FALSIFICAT PROBELE PENALE IN DOSAR PENTRU A MA PUTEA ACUZA CULMEA TOCMAI PE MINE CREATORUL LIBERI DE HARTUIRE A BANDEI CRIMINALE CARE A FAPTUIT ACEST FURT .

ASTFEL ACESTI TORTIONARI ABUZIVI SI FALSIFICATORI DE MESAJE DE AMENINTARE SI ALTE PROBE PENALE , INSOTITE DE MARTURII MINCINOASE , AU FAURIT UN DOSAR PENAL FALS MINCINOS , ARATAND CA IN ROMANIA A FI ACUZAT PE NEDREPT SI PE PROBE PENALE FALSIFICATE ESTE O PRACTICA GENERALIZATA IN 2015 , DAR SI IN PREZENT EXACT DE GENUL PROCURORUL PORTOCALA .

DUPA PROBAREA PERFECTA A FAPTULUI CA ACESTI TORTIONARI ABUZIVI FALSIFICATORI DE DOSARE PENALE , PE TOATA TRIPLETA POLITAI - PROCURORI - JUDECATOARE , M AU ACUZAT PE FALSURI INTRODUSE IN MOD CRIMINAL IN DOSAR , EU FIIND NEVINOVAT , DESI PARLAMENTUL SI SENATUL AU INFIINTAT SIIJ DIN CADRUL PICCJ , ACESTIA SUNT TIMORATI CU DESFIINTAREA PRONUNTATA DE LA CEL MAI INALT NIVEL POLITIC , CAT SI PRIN INTERMEDIUL MINISTRULUI JUSTITIEI SI PRODUC NUMAI CLASARI IN CAZUL MEU LA FEL DE PUERILE SI NEPROFESIONISTE FARA A LUCRA DE FAPT NIMIC LA DOSARELE PENALE IMPOTRIVA POLITAILOR , A PROCURORILOR SI A JUDECATOAREI .

IN ACEST TABLOU TOTAL MAFIOT CORUPT SI TORTIONAR ABUZIV AL JUSTITIEI IN ROMANIA , NIMENI SI NIMIC NU RASPUND PENAL PENTRU ABUZURILE SI FARADELEGILE SAVARSITE , TOTI SE PITESC DUPA TOT FELUL DE IMUNITATI STUPIDE ALE MAGISTRATULUI SI PROCURORILOR , IAR POLITAII SI BANDA CRIMINALA FAPTUITOARE SE PITESC DUPA CEI MENTIONATI MAI SUS INTR UN CERC VICIOS CRIMINAL SI ABUZIV .

IN CONDITIILE IN CARE IN ROMANIA ACESTE ABUZURI GROAZNICE IMPOTRIVA OMULUI NEVINOVAT NU SUNT REPARATE DE NIMENI , ASTEPTAM AJUTORUL INTERPOLULUI CAT SI SISTEMULUI JURIDIC EUROPEAN , PENTRU REZOLVARE CU CELERITATE IN ACEASTA VIATA , NU IN CEA VIITOARE PROMISA DE GUVERNANTII DIN ROMANIA , SI NU DUPA DECESUL DE COVID SAU CEL NATURAL SAU DUPA DECESUL GENERAT DE ACESTI TORTIONARI ABUZIVI BRUTALI CRIMINALI , CARE M AU ASALTAT CU TRUPE DE POLITAI FALSIFICATORI DE MESAJE DE AMENINTARE , FIIND SI ARESTAT O ZI SI TINUT CA UN CAINE IN CONTROL JUDICIAR 2 ANI FARA SA FI FACUT ABSOLUT NIMIC IMPOTRIVA LEGILOR PENALE ALE ROMANIEI .

NU AM CREZUT CA IN PLINA DEMOCRATIE DUPA 30 DE ANI DE ESECURI , JUSTITIA IN ROMANIA VA AJUNGE TOT UN ESEC TOTAL , DAR CU VENITURI SPECIALE NESIMTITE , IAR CEI CE CONTRIBUIE ZI DE ZI LA ACEST ESEC , ADICA TORTIONARII ABUZIVI FALSIFICATORI DE PROBE PENALE , NU RASPUND PENAL IN FATA NIMANUI SI CULMEA MAI SI CERSESC PENSII SI VENITURI SPECIALE NESIMTITE DE MARI , SI PENSIONARE LA VARSTE TINERE , PENTRU PRESTATIA LOR ANALFABETA TOTAL NEPROFESIONISTA DAR CRIMINALA SI TORTIONARA IMPOTRIVA MEA .

1 note · View note

duskblades · 4 years

Text

cu umerii vanduti

cu degetele digerate

cu gatul precum un trunchi si cu petale n ochi

cu trupul spart, ramas un singur ciob in incercari de a sopti - amorteste, pe cele sapte carari ale poemelor

ma intorc la tine eu, punctul final.

si cum rana mi curge prin vene, prin seva, mai bine decat lumina

Imi aleg singur locul de apogeu

Poemul meu se naste si exista

in afara trupului, in forma de inima

ce bine ca nu da nastere la om, ci la lumina.

#paganpoetry #poetry #poezie #dusk

1 note · View note

unlikelyahuman · 5 years

Text

Odată ce trântesc ușa în urma mea, simt cum mi se cutremură sufletul. Mii de culori mi se revarsă în față, amintirile cu noi se derulează cu rapiditate la mine în cap. Îmi simt picioarele ca de gelatină iar palma mi-a rămas pe clanță, incapabilă să se miște de acolo. Depun eforturi haotice să nu apăs cu putere și să intru iar, să dau buzna în casa noastră și să țip la el, să-i spun tot ce mă doare, tot ce mă apasă.

Dar nu o fac. Trag aer adânc în piept și reușesc să mă desprind de ultima noastră legătură.

Apartamentul.

Locul în care am râs, am plâns, ne-am iubit, ne-am certat și ne-am împăcat, locul în care am cunoscut atât fericirea, cât și dezamăgirea.

Aș vrea să-l chem, să îl forțez să îmi cuprindă mâinile în ale sale și să ne privim. Îmbătați unul de altul să ne luăm în brațe și să nu ne mai dăm drumul niciodată. Aș vrea să mă întorc, să îi privesc ochii ciocolatii, cu tente de emerald, să mă pierd printre culorile lui, culorile care mă mențineau în viață, pământul și roadele sale efemere.

Mai mult decât orice, vreau să mă întorc. Să trec cu sufletul prin bariera asta pusă de soartă între noi, o ușă blestemată, o bucată de metal întunecată, rigidă, ca de plumb. Vreau să-mi fac loc cu toată iubirea asta care zace în mine nemișcată, mortuară, iubirea asta care s-a lipit de mine și de coastele mele fragile și nu mai pleacă, nu se mai dezlipește, nu mai dă semne de plictiseală sau de viață. Iubirea asta stă. Poposește mută. Urlă uneori.

Nu mă ceartă rațiunea, mă ceartă ființa mea întreagă! Și uneori aș vrea doar să mă înghită pământul. Te-aș vrea aici, în fața mea, doar pentru a fi martorul ultimei mele morți interioare, ultimei mele lacrimi, ultimului meu urlet către tine.

Te-aș vrea aici doar ca să-ți mai șoptesc o dată te iubesc.

Atât de naiv tu... Atât de fără minte. Să crezi azi în cuvintele mele goale! În tot golul lăsat în mine prin absența ta, când doar te-am chemat și n-ai venit. Poemul meu italic să-ți fie gând, blestem și rugăciune. Să adormi cu el. Să te plimbi cu el. Să adori pe altcineva cu el lipit de suflet!

Mâna mea o să rămână acolo... înfiptă adânc ca un pumnal rece și însângerat, o să-ți provoace mai mult rău când crezi că nu mai simți nimic. Te va călăuzi și-ți va fi călău, întotdeauna împreună.

Mai scap o lacrimă. Și plec. Nu mă uit înapoi. Te las și în cap îmi joacă ultima amintire cu noi. Eu goală, strângând durerea-mi de pe jos. Tu gol de tine, beat și fără speranță, înecat în viitorul usturător ce vine...

Vine...

@unlikelyahuman

4 notes · View notes

been-on-your-mind · 5 years

Text

Unde-s cei ce vin?

Unde-s cei ce pleacă?

Unde e iubirea, când noaptea vine în șoaptă?

Unde-s ale lumii cărări de văpaie?

Unde-s ale mele gânduri de uitare?

Unde e iubita, când tu nu o vezi?

Unde este lumea, când te pierzi în povesti...

Unde e cerul, plin de lumini vii?

Când noaptea se apropie și noi suntem încă vii...?

Unde e lumina, unde e noaptea, unde apun ele când plecăm departe... și lăsăm în spate o neagră îndepărtare?

Unde e ea?

Poemul vieții mele, care în zi și noapte aduce mângâiere....

Unde, suflete al meu, mă îndrumi în noapte, căutând lumina prin ale tale șoapte...?

Unde vrem să fim, când nu mai e speranță, când lumea asta merge pe un drum fără speranță.

Unde sunt Eu?

Unde ești Tu?!

Unde suntem Noi?

Unde ești...?!

#AltGând

2 notes · View notes

incicauraul · 7 years

Text

Orgoliul, probabil păcatul cel mai iubit de mine.

Mereu am găsit dificilă partea în care a trebuit să vorbesc despre mine însumi, să mă descriu. Nu neapărat din modestie, ci poate pentru că nu vreau să-mi recunosc anumite vanități. De fapt, vanitatea este cuvântul care m-a patronat toată viața ca și cum am fost predestinat unui mod de viață guvernat, în mare parte, de acest lugubru păcat. Dar mă pot scuza și eu, ca și alții, spunând: ,, nimeni nu-i perfect.!” Nu-mi reproșez prea multe lucruri, nu am vicii de care să nu pot scăpa, încă sunt înconjurat de oameni care ma iubesc, am muncit mult pentru visul meu, am reușit să-i dau contur, sunt un om fericit, și cu toate acestea, ceva mă nemulțumește. Știți ce anume ? Mă tot gândesc la faptul că am trăit prea mult timp pentru mine însumi iar acest lucru m-a făcut egoist, orgolios și incapabil să îmi fac prieteni noi. Ce înseamnă să trăiești pentru tine însuți ? Adică, să te însingurezi, să ții atât de mult la viața ta privată încât, când ești cu cineva, să îți fie frică ca acea persoană să nu îți profaneze acea viață privată la care ții atât de mult. Este, oare, însingurarea un mod de viață egoist? Nu putem răspunde la această întrebare într-un mod obiectiv, cu siguranță nu.

Vreau să răspund eu la această întrebare dar încă nu mă pot decide de partea cui să fiu: a celor care susțin că da, este un mod de viață egoist, sau a celor care susțin contrariul. Chiar dacă trec prin această problemă ( dacă poate fi numită problemă) , nu știu dacă să scriu o apologie a acestui mod de viață sau să încep să blestem acest mod de viață “vicios”. Cum am spus, și eu am acest “viciu” al însingurării, nu este o boală sau o stare provenită din frustrare sau neîmplinire. Vreau să fiu înțeles, am prieteni, nu sunt “speriat” de lume, sunt chiar sociabil când vreau. Am câțiva prieteni, pentru care îi mulțumesc lui Dumnezeu. Sunt prieteni minunați care mă iubesc și îi iubesc la rândul meu. Însă, când spun că îmi place să mă însingurez, spun că prefer mai mult serile petrecute cu mine însumi, adică îmi place să îmi dedic mai mult timp mie decât prietenilor ( stiu, sună puțin egoist). Deci nu sunt vreun sociopat, un inadaptabil care nu reușește să își facă prieteni. Simțeam că trebuie să menționez asta. Octavian Paler, filozoful român care m-a cucerit total, declarase, deși avea o soție și un fiu, că în toate împrejurările din viața sa personală a stat numai cu el însuși sau mai spunea foarte tranșant în scrierile sale: “nu mă am decât pe mine!”. Cu toții avem acest sentiment că, uneori, deși suntem înconjurați de familie, prieteni, parcă tot singuri ne simțim. Cu siguranță, este o stare sufletească simțită de unii, mai mult sau mai puțin.

De ce mă leg de însingurare când subiectul discuției noastre este orgoliul? Pentru că încerc să îmi dau seama dacă nu cumva tocmai această însingurare generează orgoliul. Și probabil că așa este. Trăind prea mult timp numai cu tine însuți ( adică dedicându-ți mai mult timp ție decât prietenilor), începi să te iubești mai mult. Aș vrea, totuși, să nu fiu nici de această dată înțeles greșit. Nu mă refer la o iubire de sine superficială, când toată ziua te uiți în oglindă și îți spui cât de frumos esti. NU!! Nicidecum !! Mă refer la faptul că începi să îți construiești un mod de viață care să te apere de lumea “crudă” din afară. Și cum faci asta ? Prin tot felul de comportamente de apatie, aroganță și chiar imoralitate. Prin aceste comportamente, arăți lumii că, de fapt, ești o persoană puternică, nu îți pasă de nimeni și poți înfrunta orice, mascând faptul că poate ai anumite temeri pe care nu vrei să le arăți lumii, crezând că te pot face vulnerabil în fața lor. Și, până la urmă, greșesc că sunt orgolios sau nu ?

“Toate sunt bune cu măsură!”. Nu-mi pot da seama acum dacă greșesc sau nu. Probabil că este din cauza tinereții. Dacă aș fi trecut prin viață și aș ajunge la o anumită vârstă când se presupune că ar trebui să fiu mai înțelept, aș fi răspuns imediat bătând cu pumnul în masă: Da!! Greșești!! Orgoliul îndepărtează, strică relații, este nociv !! Dar eu nu pot să spun asta acum. De ce aș spune-o ? Cred că orgoliul m-a salvat de multe ori ! M-a salvat de relații cu personae false, m-a salvat atunci când eram pe cale să pun suflet în relațiile cu persoane care s-au folosit de prietenia lor cu mine doar pentru a-și atinge propriile scopuri, orgoliul m-a salvat de la lacrimi și suferințe ! Și ca să vedeți că nu îi țin partea, recunosc că au fost momente când orgoliul nu mi-a folosit prea mult. Au fost momente când am renunțat conștient la fericirea mea doar pentru că am considerat că a avea orgoliu este mai important decât să lași de la tine, să recunoști că ai greșit și să salvezi ce mai era de salvat. Dar ce să faci ? Probabil că toate sunt cu un scop ( zic eu, pentru a mă scoate curat din asta ). Și nu mă judecați, spunând că nu am luptat pentu ce mi-am dorit. Spuneți-mi, cum poți să lupți pentru iubire ? Cel mult, poti să o aștepți și dacă ești vrednic, vei avea parte de ea. Iubirea nu se ia cu sila, ci dacă te va întâlni ( iubirea ), ea va decide dacă ești vrednic sau nu. Tu poți doar să i te deschizi și să-i zâmbești.

Cu toate că am găsit avantaje și dezavantaje în a avea orgoliu, tot nu mă pot decide dacă acționez bine sau nu. Orgoliul nu mă lasă ! :)) Oricum, avem timp să ne dăm seama daca e bine sau rău, avem timp să plângem pentru greșelile noastre, avem timp pentru toate. Lăsați-mă să închei cu un poem foarte frumos, scris de filozoful care a reușit să mă cucerească, îndrăgostindu-mă iremediabil de scrierile sale… este vorba de poemul “Avem timp” de Octavian Paler.

“Avem timp pentru toate. Să dormim, să alergăm în dreapta și-n stânga, să regretăm c-am greșit și să greșim din nou, să-i judecăm pe alții și să ne absolvim pe noi înșine, avem timp să citim și să scriem, să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris, avem timp să facem proiecte și să nu le respectăm, avem timp să ne facem iluzii și să răscolim prin cenușa lor mai târziu.

Avem timp pentru ambiții și boli, să învinovățim destinul și amănuntele, avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare, avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile, avem timp să sfărâmăm un vis și să-l reinventăm, avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem, avem timp să primim lecții și să le uităm după-aceea, avem timp să primim daruri și să nu le-nțelegem. Avem timp pentru toate. Nu e timp doar pentru puțină tandrețe. Când să facem și asta murim.”

Raul Incicău. 02.05.2017

3 notes · View notes

partypoopertrooper · 7 years

Quote

Într-una din noptile mele am facut dragoste cu o servitoare Totul a fost pe neasteptare – si aproape fara voia mea. Era undeva într-un oras murdar de provincie Si locuiam la prietenul meu din copilarie. Într-o seara am ratacit singur pe strazi – si când m-am întors Servitoarea facea patul în camera mea Era o servitoare tânara si negricioasa Mi-a spus ca toti ai casei sunt plecati în oras la plimbare A zâmbit Si a trecut pe lânga mine de nenumarate ori. Eram destramat în seara aceea si n-aveam nici o pofta sa fac dragoste Dar servitoarea era tânara Nu cred sa fi avut mai mult de saisprezece ani Si cum se asezase aproape pe pat, parca asteptând M-am apropiat zâmbind si am întrebat-o cum o cheama. Mi-a spus un nume oarecare, mi se pare ca Maria I-am spus ca e frumos, ea s-a prefacut ca se rusineaza, Cred sa fi fost aproape de miezul noptii Prin ferestrele deschise razbatea zgomotul confuz al orasului Acolo, undeva, erau teatre, cinematografe, femei splendide si automobile Aici eram numai eu cu servitoarea; Ea n-a zis nimic, a închis numai ochii. Era o servitoare scurta, bondoaca aproape Si mirosea foarte rau a sudoare. O, servitoare cu care am facut dragoste într-un oras murdar de provincie Pe când eram destramat si stapânii tai lipseau de acasa Servitoare, pe pulpe cu doua dungi rosii de la jaretiere Servitoare cu pântecul mirosind a ceapa si a patrunjel Servitoare cu sexul ca o mâncare de patlagele vinete Scriu despre tine poemul acesta Pentru a face sa turbeze fetele burgheze Si sa se scandalizeze parintii lor onorabili Fiindca desi m-am culcat cu ele de nenumarate ori Nu vreau sa le cânt Si ma urinez în cutiile lor cu pudra În lingeria lor În pianul lor Si în toate celelalte accesorii care le formeaza frumusetea.

"Poem ultragiant" - Geo Bogza

#geo bogza #poem ultragiant #poetry #poezie #versuri #romana #romanian

5 notes · View notes

arhitectul · 10 months

Text

sevraj

parfumul tău a rămas

imprimat

sub pielea mea

și, adulmecând, retrăiesc nebunia

la care m-ai adus

când te atingeam

cu toată pasiunea

ce-am avut-o vreodată în vene.

mi-ai intrat în cap, în suflet, în inimă

mi-ai dărâmat zidurile

și m-ai dezechilibrat printr-o ultimă îmbrățișare.

ce-am trăit lângă tine, cu tine

a fost singura poezie nescrisă, rostită

cu șoapte

și transpirații fierbinți.

mâinile mele te-au strâns

și s-au potrivit în golurile trupului tău

dezbrăcat de ultima umbră a trecutului.

ți-ai înfipt unghiile în carnea mea

încât instinctul îmi spunea să te devorez

dar tot ce-am făcut a fost să te strâng mai tare de coapse,

de gât și de mâini.

așa am aflat

că ai puteri asupra mea

și că eu te aduc în pragul nebuniei ce n-a mai fost trăită.

ne plimbăm

de mână

pe marginea prăpastiei din sufletul meu

și cădem în întunericul unei camere

prea goală,

prea plină de noi,

înlocuind singurătatea singurătății

cu o singurătate-n doi.

@arhitectul

#poemul meu #poezii #writers #writing #memories

41 notes · View notes

hopernicus · 1 year

Text

Despre ALB si NEGRU

. Poemul meu incepe cu un adevar de nesubstituit:Negrul este NEGRUsi albul este ALB.Iar poemul acesta, ca si Poezia in genere,nu cunoaste, nu primestesi nu rezoneaza lainterferente care sa i tulbureconsistenta.Ca si Viata!Poezia! Ea! este alaturi de viata,cum noi oamenii suntemsi aici ma refer la “noi” ca la “iarba”,in sensul cel mai inalt,cel mai acut, real si personal al fiecarui fir de…

View On WordPress

#alb si negru

0 notes

rudyroth79 · 4 years

Text

Anul 1990

La Bucureşti s-a înfiinţat Liga de Cooperare Culturală şi Ştiinţifică România–Franţa, cu filiale în aproape toate marile centre culturale ale ţării, în cadrul căreia au fost susţinute ample programe culturale – recitaluri de poezie şi muzică, comunicări ştiinţifice, expoziţii de artă, traduceri literare în/din limba franceză (Eminescu, Arghezi, Blaga, Bacovia, Minulescu, Apollinaire, Louise Labé, P. Verlaine, Antologie de poezie franceză etc.) schimburi culturale cu organizaţii asemănătoare din Franţa, participări la Saloane de Carte, înfrăţiri între localităţi din Franţa cu cele din România, întâlniri bilaterale între elevi, studenţi, cadre didactice, scriitori, interpreţi de muzică, actori; toate acestea bucurându-se de colaborarea cu înalte instituţii din România – Palatul Cotroceni al Preşedinţiei României, Ambasada Franţei, Institutul Francez din Bucureşti, Radio România Cultural, Radio România Internaţional, Muzeul Naţional de Artă, Muzeul Colecţiilor şi, din Franţa – Salon du Livre, Montmorillon & Paris; Biserica Română din Paris, Fondation Jacques Brel, Bruxelles – Exposition Jacques Brel – L’homme aux mille visages etc.

Anul 1991

Pictorița Adina Romanescu (n. 1974) deschide la Fundația Jacques Brel din Bruxelles expoziția de grafică Portraits Brel. Lucrările se află în colecția Fundației.

Jacques Brel, L’homme de la Mancha

youtube

Vezi și: Adina Romanescu Art

Anul 1993

La Sommet-ul de Francofonie la nivel de Şefi de State, care a avut loc în Insula Saint-Maurice, România a devenit cea de a 47-a membră în marea familie a ţărilor francofone. Francofilă era ea de mai bine de două veacuri, de pe când ai noştri tineri învăţau pe la Paris ”la gât cravatei cum se leagă nodul”, de pe când Bucureştiul era Micul Paris în care arhitecţi pe care malurile Senei nu puteau să-i mai încapă, au venit şi-n ţara noastră şi s-au pus pe construit palate nenumărate, fiindcă pe atunci prin România nu prea juca tontoroiul sărăcia iar aurul ei luase minţile multora dar le şi pusese talentul la muncă; pe scenele teatrelor naţiei de prin marile urbe ale ţării se ciripea franţuzeşte, başca în presă şi prin saloanele Chiriţoaielor de Iaşi ori din provincie…

În vara aceluiaşi an, la Meulan, Franţa, s-a organizat un concurs de creaţie literară la care au participat cu poeme inedite poeţi din toate ţările francofone. A fost să fie ca poemul meu J’ai cherché mes amis inconnus să primească Prix de L’Europoésie, Regard sur le monde şi să devină, pus pe muzică de compozitorul Laurenţiu Profeta, Chant à la Francophonie.

Laurențiu Profeta, ”Chant à la Francophonie”, versuri de Paula Romanescu.Publicată în revista ”Opus”, editată de Liga Studenților din Universitatea de Muzică București, anul II, nr. 4 (5), decembrie 1999.

Anul 1995

La cea de a XVI-a Bienală de Francofonie de la Bucureşti (președinte fondator: Alain Guillermou; președinte : Roland Éluerd), a cărei temă a fost La place du français sur les autoroutes de l’information, în volumul La Roumanie et la Francophonie, care cuprinde toate actele/ comunicările susţinute, un loc privilegiat l-a avut interludiul poetic Hypocrite poète, mon semblable, mon frère, în care a fost inclus şi poemul amintit.

Anul 1996

Pianista şi interpreta vocal Liana Lungu a interpretat pentru prima oară cântecul amintit la recitalul de muzică şi poezie Chant à la Francophonie, organizat de Radio România Cultural şi Ambasada Franţei pentru a marca Săptămâna Mondială a Francofoniei.

Anul 1998

Editura Alcor din Bucureşti realizează CD-ul Chant à la Francophonie, care cuprinde 12 poeme în traducere franceză de M. Eminescu, L. Blaga, M. R. Paraschivescu şi P. Romanescu.

În luna decembrie a aceluiaşi an, la Hotel Hilton din Capitală s-au desfăşurat lucrările Celei de a VI-a Sesiuni de Francofonie la nivel de Miniştri de Externe, încheiate în acordurile ample ale Imnului Francofoniei, acorduri în care răsună întreg sufletul românesc – parte din sufletul lumilor.

Anul 1999

În manualul de Limba Franceză pentru clasa gimnazială a VII-a (Editura Humanitas), a fost introdus textul poemului şi, deopotrivă, partitura muzicală a acestuia semnată de maestrul L. Profeta.

De atunci cântecul acesta trece prin lume spunându-i acesteia despre o ţară europeană francofonă – România, Stat far al Francofoniei în Europa Centrală şi de Est, cum ne-a fost numit ţara la Sommet-ul din 2006.

Şi cântecul continuă să se facă auzit în lumea multiculturală şi francofilă, şi cu nuanţe de suflet românesc, în care zidirea cuvântului întru frumos vine de departe, cu, drept călăuză, intraductibilul DOR, spre a nu rătăci niciodată calea spre obârşie, la izvor, deşi ne-am împletit şi ne împletim din iubire de oameni cântul nostru în marele cântec al lumii.

Chant à la Francophonie

J’ai cherché mes amis inconnus

J’ai cherché mes amis inconnus Aux quatre coins du monde Sur cette terre ronde Où le langage n’est plus Source de malentendus – Jamais plus! J’ai cherché mes amis inconnus J’ai mis mon cœur en fête Et le chant d’alouette S’est levé vers les cieux Sur les ailes du violon d’Enesco.

Et puisque l’horizon est petit, Un mage au nom de Brancusi Fit s’élever vers l’infini La grande Colonne sans Fin de la vie. Voilà pourquoi je monte toujours Alouette au ciel de l’amour Voilà pourquoi je ne sais pas Préférer la haine à la joie. Alouette au ciel infini Du clair azur – francophonie, De Roumanie!

J’ai cherché mes amis inconnus De l’Est jusqu’à l’Ouest Et, arrivée à Brest J’ai entendu une voix: Rappelle-toi, Barbara, N’oublie pas! Et j’ai su que rien n’est perdu Tant que l’amour existe Dans ce monde parfois triste Où le sourire fleurit Sous les larmes de la pluie…

Voilà pourquoi, mes chers amis, Je garderai à tout jamais Dans le sourire un grain de sel, Dans la tristesse un peu de miel; Voilà pourquoi j’éclate de rire Sous mes rides prises pour un sourire, Voilà pourquoi je chante toujours – Alouette au ciel de l’amour, Alouette au ciel infini Du clair azur – francophonie, De Roumanie!

Paula Romanescu

Vezi și: Ziua Internaţională a Francofoniei, la rubrica Filă de calendar

”Un cântec a pornit prin lume” de Paula Romanescu Anul 1990 La Bucureşti s-a înfiinţat Liga de Cooperare Culturală şi Ştiinţifică România–Franţa, cu filiale în aproape toate marile centre culturale ale ţării, în cadrul căreia au fost susţinute ample programe culturale – recitaluri de poezie şi muzică, comunicări ştiinţifice, expoziţii de artă, traduceri literare în/din limba franceză (

#Adina Romanescu #București #cultură #Don Quijote #eveniment #francofonie #grafică #istorie #Jacques Brel #L. Blaga #Laurenţiu Profeta #literatură #M. Eminescu #M. R. Paraschivescu #Paula Romanescu #pictură #poezie #proză #societas

0 notes

semnebune · 5 years

Text

Deși a fost creat cu ocazia Centenarului Marii Uniri, văzând Polifonic (Polyfon) la Haus für Poesie în Berlin, proiectul Muzeului Național al Literaturii Române în viziunea curatorială a Simonei Nastac, ajungi să simți că este și spectacolul micilor uniri.

This slideshow requires JavaScript.

Versurile poeților Michael Astner, Andrei Dósa, Robert Gabriel Elekes, Matei Hutopila, Henriette Kemenes, Mihók Tamás, Aleksandar Stoicovici, Livia Ștefan și Victor Țvetov vorbesc despre un acasă individual, culminând cu un poem colectiv, multilingv, al cărui atelier de creație a fost coordonat de Claudiu Komartin.

Simona Nastac, autorul proiectului, prin atenta sa implicare, face din Polifonic un spectacol al unității.

Animațiile Ralucăi Popa reușesc să reprezinte cele mai sensibile nuanțe ale poeziilor, făcând publicul prezent și participativ într-o experiență nouă, multisenzorială.

Andrei Dósa stabilește ritmul respirator al publicului încă de la început: „inspir, / iespir, / persist, / la fel și trupul meu puternic / made în hungary”, dar și ritmul de chicotit atunci când publicul își rememorează concediile: „Te trimiteau în concediu / la mare și la munte / era ca-n rai nene!”

Îmi amintesc cum se zâmbea la București atunci când Robert Gabriel Elekes rostea avada kedavra și descria sinuciderea biluțelor din apa lui minerală, ca apoi, la Berlin (și nu numai) să împietrească atunci când venea vremea tatălui: „tatăl meu încolţeşte şi înfloreşte / aşteptând, ca-n fiecare an / să încolţesc şi să înfloresc împreună cu el.”

Doamnele care stăteau picior peste picior și grupurile de tineri au izbucnit, simultan, în râs atunci când Michael Astner mărturisea că ține morțiș să scrie o poezie despre Veneția.

Aleksandar Stoicovic face publicul să se încolăcească „pe cablurile de înaltă tensiune” unde „soarele alunecă”, dar tot el reasigură: „se vor aduna iar micile fericiri / așa cum se-adună gunoiul în siaje.”

Henriette Kemenes povestește cu neînfricarea Lizucăi din Dumbrava Minunată cum „pădurile vor / scoate un vuiet la unison și animalele mame / toate mă vor înfia”, în timp ce se respiră, sesizabil, mai greu, atunci când Livia Ștefan anunță fata care „pare foarte băută, câţiva stropi lipicioşi de bere se scurg pe picioarele ei lungi, pe pulpele albe”.

Matei Hutopila amintește acasă-ul unde îl găsim „în genunchi, dinaintea pădurii ca într-o catedrală” , dar aflăm și cum „borîm pe nas și pe gură”, vers care face doamnele din public să ridice din sprâncene, ca apoi să se privească reciproc, zicându-și probabil pentru sine: Been there, done that.

Vica, bunica lui Mihok Tamas, înduioșează publicul berlinez atunci când poetul povestește: „îmi curăța merele de semințe, / mai spăla o dată fructele, le tăia și / mi le servea sub formă de cubulețe”, recunoscând, mai apoi, cum „femeilor dichisite le fredonam / câte un cântecel unguresc, / flumoasă în toată legula, spuneam, / și le scoteam din buzunarele mele înfundate mici pokemoni / de pluș, iar femeilor urâte, limba”, reușind să stârnească printre femeile din public întrebarea: oare eu ce aș fi primit?

Poezia lui Victor Țvetov smulge un zâmbet discret chiar și celor mai încruntați spectatori: „bunica murise de ciroză şi mulţi din sat / și cîţiva medici repede au ajuns la concluzia / că alcoolul şi-a făcut efectul”, că apoi să se fie lăsăți să își (re)trăiască plecările: „ce vor face europenii ăia din tine / ceea ce nu a putut să facă un moldovean.”

Poemul colectiv cucerește chiar și cei mai stoici spectatori, domnii care veniseră fără a se aștepta că se vor amuza ori că vor nutri un sentiment de apartenență, își șterg, spre final, lentilele aburite ale ochelarilor de la atâta râs.

Și nu e doar atât, ei chiar înțeleg, își aduc aminte și, dacă i-ai întreba, poate ți-ar spune: polifonic.

Un spectacol performativ de poezie, de la care pleci mulțumind poeților, artistei Raluca Popa, Simonei Nastac și lui Claudiu Komartin și pentru că l-au gândit în așa fel încât să fie și un spectacol al centenarului individual. Îți aduce bunicii mai aproape, prietenii din copilărie, îți retrăiești scindările, îți reamintești de tine mic și pleci un pic mai mare. E și despre tine.

În Berlin, o doamnă pleacă zâmbind, după ce mulțumește pentru spectacol și spune cu hotărâre: „voi, voi, poeții, voi trebuie să mergeți să ne reprezentați la Bruxelles!”

Cristina Drăghici

Polifonic la Berlin Deși a fost creat cu ocazia Centenarului Marii Uniri, văzând Polifonic (Polyfon) la Haus für Poesie în Berlin, proiectul Muzeului Național al Literaturii Române în viziunea curatorială a Simonei Nastac, ajungi să simți că este și spectacolul

#Aleksandar Stoicovici #Andrei Dósa #Centenarul Marii Uniri #Claudiu Komartin #Haus für Poesie #Henriette Kemenes #Livia Ștefan #Matei Hutopila #Michael Astner #Mihók Tamás #Muzeul Național al Literaturii Române #Polifonic #Polyfon #Robert Gabriel Elekes #Simona Nastac

0 notes

duskblades · 4 years

Text

in mijlocul unei dezordini desavarsite

ciorapi lycra cu jartiere bikini si un sutien

(forme fara continut)

stau alungite pe covor

ah... aceasta lenjerie intima plina de amintiri

(contur fara forma)

sentimente si resentimente ezitand intre:

transpiratia s(acra) si profanul parfum

baltesc:

patul a luat forma trupului tau

acelasi cearsaf cu care umblam din poem in poem

este animalul meu de companie devotat

din cand in cand il spal, il storc, si l atarn la uscat

va trebui sa mai dau din mine afara,

sa mimez proaspete carti

va trebui sa mai sugi putin cu paiul din tanarul poet

cu orice pret va trebui sa convingem

[numai ca imboldul acesta (poemul) dureaza putin–de altfel strofa e sifonata, aruncata la cos deocamdata]

baltesc:

nu stiu de cand si n ce sa masor timpul

poate fi februarie sau octombrie

ambele luni arata acelasi peisaj lipsit de ferestre

–un cer cenusiu si crengi fara frunze

nici ora nu mi este prea clara (dupa intunericul din casa, de afara)

ar putea fi 6 dimineata cand obiectele incep sa capete contur

sau dimpotriva ora 6 dupa amiaza

cand conturul incepe sa si piarda obiectul

din cand in cand dureri ascutite si reci

in creier pe sira spinarii si n talpi

borboane de sange pe frunte–

ma ncearca poemul

tocmai acum cand nu mai am instincte umane

#paganpoetry

1 note · View note

radioromania · 5 years

Text

Sublocotenent în rezervă Camil Petrescu, la Radio România Cultural

(26 noiembrie 2018)

Marţi, 27 noiembrie, de la ora 20:00, la Radio România Cultural, Teatrul Naţional Radiofonic vă invită să ascultaţi, sub genericul Scriitori români interbelici şi Marea Unire, premiera: Sublocotenent în rezervă Camil Petrescu, scenariu radiofonic de Florica Ichim şi Irina Zlotea. Regia artistică: Claudiu Goga. În distribuţie: Sorin Leoveanu, Adrian Titieni, Florica Ichim, Alexandru Jitea, Vlad Logigan, Matei Constantin. Regia de studio: Renata Rusu. Regia de montaj: Bogdan Golovei şi Radu Verdeş. Regia tehnică şi muzicală: Codrin Lazăr. Redactor Crenguţa Manea. Proiect cultural finanţat de către Guvernul României prin Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale.

În 1916, când a fost mobilizat ca sublocotenent în rezervă, Camil Petrescu avea douăzeci şi doi de ani. La vârsta tuturor elanurilor, a faptelor brave fără nicio condiţie, a sincerităţii depline, foarte tânărul Camil trăieşte experienţa războiului în prima linie. Idealul României Mari şi patriotismul autentic, înflăcărat, îi susţin totala angajare pe câmpul de luptă. Experienţa directă a războiului este una decisivă, de cunoaştere şi de confruntare a omului cu forţele brute dezlănţuite. Războiul, ca iminenţă a morţii provocată de om, este tragic şi absurd. Experienţa a fost apoi topită în opera literară a lui Camil Petrescu sau i-a inspirat pagini în presa vremii.

Spectacolul Sublocotenent în rezervă Camil Petrescu, prin selecţia de fragmente din opera sa, frânturi de corespondenţă, or notaţii şi comentarii, focalizează nu numai personalitatea scriitorului, ci şi chipurile camarazilor, faptele lor de arme, jertfa lor pentru Marea Unire.

„Curăţă-ţi cu grijă arma şi lopata

Şi pune-ţi cruciuliţa la gât.

Fii gata,

Pregăteşte-ţi frumos sufletul,

Omoară în el – de azi – tot trecutul.

Fă din el un trup de mort

Cu piele de ceară şi vine albastre”.

(din poemul Versuri pentru ziua de atac, volumul de debut Ideea. Ciclul morţii)

„Azi de dimineaţă ruşii au intrat în Polonia, peste câteva zile, cu toată declaraţia de neutralitate, s-ar putea pune şi problema Basarabiei. Mă întreb dacă să mă integrez istoric, dacă mai e vreo salvare. Bun sau rău, acest neam românesc este neamul meu, chiar dacă sunt atât de exasperat azi, l-am iubit, totuşi, cu o patimă neţărmuită. Niciun român n-a iubit vreodată neamul său cu deznădejdea şi furia cu care l-am iubit şi am suferit eu din cauza lui.” - Camil Petrescu, 17 septembrie 1939.

Serviciul Comunicare şi Relaţii Publice

Adăugat de Luciana Gingăraşu

0 notes

mesagerulneamt · 7 years

Text

This slideshow requires JavaScript.

Solista de operă Anda-Louise Bogza, cetățean de onoare al orașului Piatra Neamț din anul 2002, este protagonista unei cariere internaționale strălucite. Debutul său pe scena lirică a avut loc la Opera de Stat din Praga, în 1992, în rolul ”Jenufa”, de Leos Janacek. S-a bucurat de succese remarcabile, interpretând rolurile principale la Staatsoper Viena, Staatsoper și Deutsche Oper Berlin, la Operele din Leipzig, Tel Aviv sau Tokio, sub bagheta unor dirijori celebri. A impresionat profund cu interpretarea rolului Floria, din ”Tosca” lui Puccini, prin strălucire, siguranță, pasiune și intensitate. De curând, iubitorii muzicii clasice au avut privilegiul de a o asculta, în cadrul unui recital susținut la Sinagoga ”Baal Shem Tov” din Piatra Neamț, cu ocazia Zilei ”Victor Brauner”.

– Se spune că vocea dvs. se recunoaște după căldură, limpezime, strălucire. Tot timpul puneți în valoare datele naturale ale glasului.

Pentru ca publicul să aprecieze o voce este nevoie ca interpretul să depună foarte multă muncă, efort și concentrare. Până la desfășurarea spectacolelor, se fac numeroase repetiții. Câteodată, mai presus de toate, trebuie să ai și liniștea sufletească necesară pentru pregătirea unui nou spectacol sau concert. Este de preferat ca vocea să aibă continuitate în aprofundarea și interpretarea unui nou rol. E utilă și o pauză de o zi sau două între spectacolele de anvergură. Eu cânt și foarte mult repertoriu de lied și pot spune că acest lucru este un balsam pentru voce.

– Când ați simțit cu adevărat chemarea muzicii?

Încă de când eram mică. Bunica mea cânta foarte frumos, la fel și mama. De la 4-5 ani, am început să cânt. La bunici, cântam pe pridvorul casei, prin grădină, apoi la bloc, pe balcon. Acestea au fost primele mele ”scene”, superbe și de neuitat. Într-o zi, am mers la Școala de Muzică din Piatra Neamț, aveam 6 ani și am început să cânt la pian sub îndrumarea profesoarei Lina Șum. Alături de minunata profesoara Lina Șum, mi-au mai fost profesori și soții Macarie. Aveam câte 4 ore de pian pe săptămână și lecții speciale de teorie muzicală, cor și armonie. Până când mi-au cumpărat părinții pian, mergeam seara și studiam la Școala de Muzică, care, atunci, era pe strada Alexandru cel Bun, în actuala clădire a Centrului de Cercetări Biologice ”Stejarul”. Și acum mă încearcă o emoție profundă, când trec pe lângă aceea clădire, în care mi-am petrecut o parte din anii copilăriei. Când mi-au luat ai mei pian, am devenit ”fericirea” vecinilor. Aveam studii dificile de făcut și era neplăcut să auzi repetată o frază muzicală de 100 de ori. La 14 ani, am ajuns la București și am început studiul la Liceul de Muzică ”George Enescu”, cu profesoara Ludmila Popișteanu, fosta elevă a Floricăi Muzicescu. În fiecare vară, când mă întorceam de la București, susțineam recitaluri de pian la Piatra Neamț.Chiar și primul meu concert de canto tot la Piatra l-am avut. Știu că, atunci, m-a acompaniat la pian marea pianista corepetitoare de la Conservatorul ”George Enescu”, regretata Doina Micu.

– Părinții v-au susținut în toate?

Fără mama nu aș fi reușit nimic. În copilărie, în fiecare duminică, la ora 11, mergeam cu ea la Teatrul Tineretului, pentru a asista la concertele Filarmonicilor din Iași și Bacău. Mergeam des și la spectacolele TT, pentru că mama era pasionată de actorie. ”Tinerețe fără bătrânețe”, poemul dramatic în două părți al lui Eduard Covali, cred că l-am văzut de 40 de ori. Și ”Harap Alb”, pus în scenă de Zoe Anghel Stanca, mi-e foarte aproape de suflet. Mama îmi spune că mereu recitam ”Capra cu trei iezi” și toți actorii mă ascultau și se amuzau. Teatrul Tineretului a fost leagănul copilăriei mele. Tatăl meu a fost profesor de educație fizică. A făcut chiar o echipă renumită de rugby la Liceul Auto. Cu toate acestea, mama nu prea m-a lăsat să fac sport. Se temea să nu pățesc ceva.

* Am făcut gimnastică și volei cu tata, apoi am crescut foarte mult și mama nu m-a mai lăsat, de frică să nu mă înalț prea tare.

Mă întâlnesc cu oameni și-mi spun că mama a fost o profesoară de română deosebită, foarte apropiată de elevi, pe care-i ducea des la teatru, la concerte. Mama a venit într-o zi în vizită la mine, la București, și colegii mei au adorat-o pe loc. Profesoara mea de română nu se simțea bine și a ținut mama câteva lecții și, cu ocazia asta, mi-a fost și mie profesoară.

– Gloria, renumele au venit repede?

Cu un an înainte de a absolvi Academia de Muzică din Praga, am debutat pe scenele Teatrului Național și Operei de Stat din Praga, scene unde cânt des și acum. După ce am debutat, ulterior, cu ”Aida” și la Opera de Stat din Viena, mi s-au deschis foarte mult porțile, din punct de vedere internațional. Am cântat, apoi, pe cele mai cunoscute scene din Italia,Germania, Japonia, Israel, America. Acum, din păcate, împrejurările nu mai sunt atât de benefice peste tot pentru cântăreții de operă. Este o situație stranie cu teatrele în general, dar eu continui să sper că situația se va redresa.

– Abordați o diversitate repertorială, având capacitatea de a da fiecărei piese nuanța și stilul adecvate. Cât de multă muncă este în spatele a ceea ce se vede pe scenă?

Categoric, este o muncă imensă. O operă nouă trebuie să o pregătești cu o lună înainte, chiar două luni, sunt multe corepetiții cu pianistul, apoi repetiții de scenă cu orchestra, regizorul și dirijorul. E necesară aprofundarea textului, a muzicii, a regiei, a stilului. Asta vorbind de spectacolele de operă. Însă și pentru concerte e multă trudă. Niciodată nu e totul la fel. Într-un anumit fel se cântă Mozart, altfel se cântă Puccini, altfel Bach, Verdi… Eu nu prea am avut pauză în ultimii ani. Câteodată e bine, câteodată e mai puțin bine.

– Cine v-au fost maeștrii?

La Școala de Muzică din Piatra Neamț, doamna Lina Șum. La București, doamna Ludmila Popișteanu la pian, la canto Georgeta Stoleriu, Arta Florescu, la Praga – Nadezhda Kniplova, la Viena am studiat postgradual un an la Academia de Arte, unde am absolvit și cursuri cu Renata Scotto și Lore Fischer. Și doamna Elena Botez a fost foarte importantă pentru mine. Era prietenă cu regizoarea de televiziune Mariati Banu și aceasta a mers la Arta Florescu și m-a lăudat foarte mult, deci datorită doamnei Elenei Botez le-am cunoscut și pe Mariati Banu, și pe Arta Florescu. Doamna Florescu mi-a dat lecții în particular. Am mai văzut-o apoi și m-a lăudat, ceea ce rar se întâmpla la Arta Florescu. La Praga, am făcut și clavecin cu profesoara Zuzana Ruzickova. Clavecinul este un instrument pretențios, greu de întreținut, trebuie să ai grijă să-l acordezi în permanență. Ordinea pentru mine, acum, este canto, clavecin și pian.

– Marea soprană Elena Simionescu spunea că formarea unui cântăreț nu se reduce la cizelarea vocii, nu se bazează numai pe cultivarea volumului, ci urmărește crearea unui interpret care să înțeleagă sensul și nuanțele cele mai fine ale textului muzical.

Textul e foarte important și, bineînțeles, logica vocală. Sunt cântăreți extraordinari, sunt perfecți din punct de vedere vocal, scenic, dar e de așteptat și să transmită ceva special, ceva sacru la urma urmei.

* Noi nu suntem numai niște figuri pe scenă. Noi suntem interpreți și transmitem emoții. Depindem foarte mult și de colaborarea cu publicul, o colaborare nevăzută, care se simte. Există o comuniune invizibilă între public și actor, cântăreț.

La Paris, am lucrat cu un regizor foarte important, Robert Carsen, și ne spunea nu ”cântăreții mei”, ci ”actorii mei”, ”artiștii mei”. Spectacolul de operă este cel mai complex gen artistic, este o creație sincretică, deoarece implică mișcare scenică, interpretare a textului și a muzicii, regie, scenografie. Sincretismul acesta este foarte greu de atins. Pentru un cântăreț liric, opera presupune și o condiție fizică deosebită, este ca un sport. Așa spunea o fostă directoare a mea, mezzosoprana Eva Randova, care, în tinerețe, fusese campioană la înot. Noi trebuie să avem o rezistență deosebită, pentru că folosim acest instrument, care este corpul nostru. Noi lucrăm cu mușchii și trebuie să fim mereu în formă. S-a constatat că întrebuințarea fizică pentru un cântăreț de operă este egală cu cea depusă de un canotor, de exemplu.

– Când nu sunteți pe scenă, la repetiții, cum arată viața dvs.?

Arată foarte normal. Sunt o persoană căreia nu-i plac ifosele de mare artistă și cred că nici nu mai este la modă lucru acesta. Multă lume mă întreabă unde mă simt, de fapt, acasă. La Praga, e domiciliul meu fiscal. Știți cum se spune: ”Ești acasă acolo unde-ți plătești impozitele”. Dar, pentru mine, locul natal e, de fapt, casa mea eternă. La Piatra Neamț, mă simt mereu acasă.

Ana MOISE

Foto: arcodiva.cz

Anda-Louise Bogza: ”La Piatra Neamț mă simt mereu acasă” Solista de operă Anda-Louise Bogza, cetățean de onoare al orașului Piatra Neamț din anul 2002, este protagonista unei cariere internaționale strălucite.

#anda louise bogza

0 notes