#firavic

[kpsdrons]

Si ens voleu coneixer podeu venir a la @fecsvic ! Dies 16, 17 i 18 de Febrer!! #fecsvic #dron #fira #kpsdrons #vic #firavic #drone https://www.instagram.com/p/CoX03ByLEq1/?igshid=NGJjMDIxMWI=

#fecsvic #dron #fira #kpsdrons #vic #firavic #drone

[kissfortheelves]

Commission for Firaves

#my artwork #world of warcraft #warcraft #kissfortheelves #warcraft art #night elf #kaldorei #commission

[goodeevilgirlintentions]

0 să fiu bland de această dată!

Ii promite și o penetrează ușor, gemete auzindu-se de la ambele părți. Nu ii va lua mult sa isi dea drumul, era excitat peste masura, dar se controla pentru a-i oferi ei un orgasm ca la carte si nu doreste sa o raneasca mai mult. Se afundă tot mai mult în trupul ei firav. Ii prinde mâinile deasupra capului, cu mana sa, iar buzele lui ii dezmierdau sanii.

Nu lasase dorinta puternica de a conduce in totalitate, pentru ca ar fi fost mai brutal de atat, mult mai brutal. O pătrunde când adanc, când rapid și innebunitor. O simte inghitind in sec si ii vazuse expresia ce anunta venirea orgasmului si o penetrase pentru ultima oara puternica, simtind peretii vaginului strangandu-se in jurul lui. Isi scoate imediat penisul frecandu-l si ejaculand pe abdomenul ei. Nu mai rezistase nici el. “La dracu, a fost atât de bine!” gandii acesta in timp ce se arunca langa ea. Îi sarut fruntea transpirată, obrajii și se ridică lenes, luand-o pe sus.

- Trebuie să te curatam, scumpo!

#goodeevilgirlintentions 😈❤️‍🔥

[goddess-of-hunting]

Trăiesc foarte multe momente in care ma simt singură. De multe ori ma întreb daca fac eu ceva greșit, de multe ori ma simt ca si cum nu am o direcție oricat de mult m-as strădui sa o găsesc. Rămân singură si nu știu ce sa fac cu singurătatea.

Iubesc momentele cu mine, dar urăsc sentimentul de singurătate.

Am impresia ca toată lumea își trăiește propria viață atât de frumos si de plin asa cum o fi ea, iar pe lângă mine doar se scurg orele pline de vid.

De multe ori nici sa mai fac ce imi place nu ma mai bucură. Pentru ca am început să urăsc sa nu pot sa ies din bula in care ma aflu. Ma simt ca si cum locuiesc intr-o cușcă sau ca si cum sunt in deșert. Din cand in cand mai trece un călător, incerc sa mă agat de o mică conversație si apoi se stinge la fel de rapid cum a început. Totul atât de firav...

Sigur fac eu ceva greșit...

#romania #cuvinte #iubire #text #singuratate

[fara-posts]

Check it out

Dansand.....dansand cu tine ,nesfarsit.... si....mainile tale ,iubind....doar ...iubind ...vorbind uneori ...negandind....mi.e teama sa plec ...sa te ating ?...

un cer se pravale ...absint ...lumina ...culoare si eu doar iubind ...

la capatul dorului meu am inca abscons gustul tau si adierile tale ....argint ....cerul mi.a spus ..

..nu te mint ...la capatul lumii...noi doi...ne am iubit ..

putin ...infinit ,siraguri de perle pe gatu ti firav,stele dansau intr un sunet gangav,recompuneam dureros,fragmente,lumina ,proscris,interzis ...in clipe celeste ....miros ....nedescris...sa ti spun ca tristetea a luat chipul tau si bucuria de a fi ....m a ravasit ...ca n sfarsit..

. sa simt ca iubesc,c am iubit....la capat de lume,iubito ,putin -infinit ...noi doi ...putem spune c am furat nesfarsit,... raiul ...platind serios, lumii....gustul acela ,anost ,veninul picurat cu un rost ...lumina ,iubirea e tot ce suntem,vom fi ,ce am fost ....perlute argintii ,inorogi ,aroma,

trezvii...te simt picurand prin mine clinchete ,armonii....Mintea mea e rătăcită

În gândurile tale

Aşa cum legi o zi de noapte

Aşa mă legi şi tu ...

De tine, în toate.

Din mii de gânduri te adun

Mi-e dor de tine şi de noi

Sunt rătăcit în şoaptele tale

Şi tot acolo mă regăsesc.

E aglomerație, dar oameni puțini

E linişte dar se-aud zgomote

Mi-e frică, dar nu mi-e teamă

Iubirea noastră nu se destramă

Uneori îmi doresc altceva

Sufletul meu te cheamă ...

[emanuelstefancu]

Dragoste toxică de viață - Fac forfotă pentru a fi mai puțină gălăgie

Pe perioada liceului nu m-am simțit bine. Eram afectat de situația dintre părinți.

Când am intrat la facultate, am intrat în AIESEC. Am prins curaj și încredere. Eram din ce în ce mai stăpân pe viață și doream și chiar făceam chestii. Îmi plăcea viața. Un an am fost fericit (2012-2013). Apoi, am agățat o fată și am devenit un om rău și nu m-am simțit bine. După despărțire, am devenit o pizdă. Mă mâțâiam, mă plângeam într-una de viață și chestii.

Și am menținut acest ciclu până la Ana. Eram dintr-o stare în alta: Din boem/suferind/fragilitate/moarte/nemulțumire dar și superioritate/mândrie/măreție în om de căcat care folosește partenerul pentru a-și astupa niște goluri emoționale, niște lipsuri cât și dorința de sex pentru că doar așa îmi pansam rănile. Răni care repetau același tipar: din melancolie în dependență, din tristețe în plăcere și dorință. Eram boem și dependent de alții. A fost primul meu bolovan: dragostea față de viață, dar care era toxică; dragoste toxică de viață. Îl împingeam la nesfârșit. Astăzi voiam sex, mâine voiam alinare. Ce om hain.

Dar am fost fericit pentru că ele au fost sincere în a mă iubi. Sunt un om norocos și am fost un prost că eu nu am putut iubi pentru că nu m-am putut iubi.

La despărțirea cu Ana, am urlat în mine, către mine. M-am țipat din toți plămânii și mi-am spus că sunt un prost; că stau, că mă complac în penibil. Am plâns în seara aia. Am plâns din toată ființa mea. Am plâns în mine cât să mă audă tot universul; că sunt fragil, firav și am nevoie de ajutor. Am plâns în mine și am plâns către ea. Mi-a plăcut de ea și chiar am iubit-o. Dar nu am știut cum să comunic asta și am lăsat-o să plece. Ba mai mult, cu latura mea rece de om rău am împins-o departe de mine. Și ne-am despărțit pentru totdeauna pentru că eu nu pot iubi decât doar o dată. Plâng. Am iubit-o, dar și ea avea probleme. Nu puteam să o ajut. Așa că am plecat. Nu de bună voie. A fost nevoie de un imbold. Mă înșelase. Poate nu chiar înșelat, dar nici departe nu-i. Ne-am jucat șah unul cu celălalt pentru propriile nevoi și lipsuri.

A fost frumos, mi-a plăcut. Este frumoasă și mă bucur că am avut-o.

Acum, privesc cu ochi mari spre viitor. Cine va fi, va fi aleasa pentru că pot să iubesc din nou pentru că mă iubesc pe mine.

Zâmbesc.

De la Ana încoace, am fost într-o continuă cercetare, căutare, introspecție, o călătorie a Sinelui căutându-și identitatea. M-am găsit. Totuși, acest drum e greoi de menținut. Viața echilibrată, un stil de viață sănătos îmi era străin. Acum, îl am, dar e al naibii de greu să fiu consecvent. Lucrez la asta, îmi iau bolovanul și îl urc din nou și din nou până voi fi fericit pentru că așa îmi imaginez că voi fi. Absurdul, face întâmplarea că, odată acceptată ideea asta, sunt fericit. Îmi iau bolovanul și-l urc. Fac zgomot, gălăgie și particip la joc. Fac forfotă pentru a fi mai puțină gălăgie. Gălăgia zgomotului alb. Marele zgomot alb al conștiinței. Un bâzâit constant, perpetuum; cu mine, fără mine, întins la nesfârșit. O regurcitare forțată, indusă de către nevoia identității; o linie dreaptă pe un osciloscop de spital. Vreau să fiu pentru totdeauna conștient, vreau să fiu văzut de univers, de abis, să fiu unic, să am euforia de a trăi, extazul de a fi în viață. Acesta este marele zgomot al universului care tot îmi răsună în urechi, înspre ceafă, în spatele capului, cald ca soba unei plite de țară, care pulsează într-una. Câtă gălăgie.

"Sunt singur" îmi șoptește prin mine, către mine, din mine. Sunt într-adevăr singur și doare. Sunt singur și supărat pe viață că sunt singur. Îmi place să cred că sunt singur doar momentan. Abia m-am găsit, abia fac vâlvă printre oameni, doar câteva valuri în ocean. Așadar, este normal să fiu singur, pentru că mai am mult de lucrat la mine. Îmi este cel mai bine așa și mă bucur că reușesc.

Inspir, expir, zâmbesc și mă pun pe făcut forfotă.

https://youtu.be/-TF4p07aWwc

#Dragoste #Toxicitate #Viață #Iubire

[luvsirenne]

sunt un copil botezat ortodox,

deci preacurvia îmi este spaimă.

"...dăruiește-mi lacrimi de pocăință;

mă curățesc mai înainte de sfârșitul

meu de tot păcatul..."

dar, odată ce amurgul auriu cade,

iar stelele sătură cu patimă boltă cerească,

eu caut atingere, atingere demonică,

oribil de arzătoare și

dezgustător de frumoasă...

mă pun în genunchi și mă rog...

dar nu la Dumnezeu, ci la cel de asupra;

îmi ondulez coloana, îmi mușc buza,

plâng și suspin.

afrodisiac îmi emană pielea,

și expir tandrețe pură;

o clipă de fericire

pentru o veșnicie de agonie...

un păcătos adevărat!

atinge-mi sufletul rece,

sufletul lăsat să piară,

sufletul ascuns de o claviatura osoasă

și de o carne crudă...

muşcă din acest trup firav,

transformă-l în stană de piatră,

alină-mi durerea, manifestează-ți puterea.

eliberează-mă de aceast blestem.

salvează-mă.

#poetry #you go down just like holy mary #cheapoetry

[johnny-em]

Pe-al clapelor clipe

Ni se scurge timpul printre clapele secundelor, acele zile lumină printre gânduri sfioase ce valsează-n suflet pe margine de anotimp, bucurii, dureri, simțăminte-n lumini și umbre spre al clipei infinit, când într-un colț de suflet se alintă iubirea, dor într-un ecou șoptit, amintiri fredonând pe-al timpului portativ. Ecouri îmi răzbat prin gând, firave valuri-n vânt, […]Pe-al clapelor clipe

View On WordPress

[kavinsky-inspirational]

...peste pământul cenușiu se întindea o peliculă de frunze crude, iar în jurul unghiurilor albicioase se scurgea prospețimea tulpinilor firave...

#kavinsky inspirational #scriere #gânduri #inspirație #liric

[montsalo]

simboluri moi

3 octombrie 2023, Timișoara

Când am fost la Veneția am vrut să scriu o poveste în care mă pierd prin Tomba Brion. Treceam de descrierea elaborată, plină de cuvinte ce doar le înfloream exasperant, până la o saturație ce avea ca scop final satisfacția ce am avut-o citind epitetele lungi și răpitoare ale lui Proust, în coroane ce acopereau pământul de sub ele, fără să-i mai lase vreo gură să respire, un ochi ce să mai prindă lumina febrilă a soarelui. Ca o încheiere urma să văd un înger albastru ce ținea în brațe un buchet mare, plin de crini albi, la mormântul lui Carlo Scarpa.

Nu știu de unde să încep, fără măcar să fi început. Îmi lipsește subiectul ce mereu îl am în jurul meu. Mă cuprinde în nenumărate piruete, arabescuri ce se leagănă și se îmbină unul în altul, formând continue și sufocante combinații. Ele diferă între ele. Unele zvâcnesc mai tare de culoare, altele de lumină, iar altele de umbră. Dacă aș sta mai mult, dacă aș alege într-una din perspectivele ce le am, acum, vehement și când clocotesc de extaz, aș poposi la fiecare lăcaș, temple iridescente, doar ca să le studiez cum reacționează la clar obscur. Templu de aur în reflexia lacului, mai strălucitoare, imaginea ta hipnotizantă mă face să mă înec în răcoarea apelor. Templu de marmură, detaliază-te în fața celui ce te privește. Desfășoară-mi una dintre poveștile tale. Spune-mi despre cei ce te-au făurit, și șoptește-mi cu fervoare numele lor. Atât cât să-l aud și să-i prind sonoritatea, ca mai apoi să o mimez pe buze. Templu ce arde, trecând de toate ciclurile anului și ale vieții, te arcuiești pe șira pământului. Parcă-ți aud coridoarele cum îmi pulsează în urechi, reverberații ce încep cum se termină, dar cu goluri de forme nemaiîntâlnite când le văd cum au și unit capetele. 

În pătura clară și adâncă a cerului, un avion lasă în urma sa nori. Lângă curbură, aproape să-i fie tangentă lunii ce-i scade în masă imaginea, se prelinge amprenta avionul, iar mai departe, una dintre primele stele ale nopții stă așezată. Mi-a plăcut imaginea pentru că e o compoziție, dar fără să-i fie perturbate elementele ce la rândul lor sunt compoziții. Îmi aduc aminte o altă imagine ce poate fi o compoziție, iar acea este, de multe ori trecută cu vederea, dar mult îndrăgită de admiratorii călători, a orașului de pe Golful Tokyo-ului. Acolo observăm o cu totul altă armonie, a linii drepte,  mereu avidă de a-și conecta punctele și de a cuprinde toate punctele cardinale. Poate fi și o pasăre, ce a murit în somn și de bătrânețe, pe o pajiște ce o fost luată de apă. Trupul ei firav, poate a unui pițigoi, a fost mâncat de pământ și aer, dar la excrescențele oaselor, la cartilaje, au crescut împerecheri de curbe ce se întâlnesc în vârf. În altă zi vezi cerul țesut cu avioane, umbre și amprente. O altă compoziție dintr-un spectru plin de compoziții și ansamble, ca atâția eroi ce au murit de la căldura soarelui.

Fiecare imagine e în simboluri, la fel cum fiecare simbol are imagini. Imaginea e doar unul din cei doi poli ai lumii în care stau. E un balans, un joc ori un truc ieftin dintre cele două. Semne ce învie; exorcizează din inconștientul tulbure a unui vertij,  transformarea mult așteptată. Din rocă, tare la vedere, sfărâmicioasă la atingerea dălții. Din masiv în pulbere, au fost cei care au considerat că poate să le fie cretă, să deseneze pe arealul deșertului propria lui poveste. Din joc s-a născut dans. Dansul s-a preschimbat în ritual, iar el a îmbătrânit și a devenit doar un drum. Au mai fost unii ce au considerat că pulberea dacă o grupează în mici movile și le dă de băut, devin lut. Cu el au făcut vedenii și spaime ce le-au întâlnit în copilărie. Mai erau și cei care s-au uitat la ce a mai rămas din a muntelui rocă. Ei au crezut de bun augur să o taie și prefacă în blocuri, forme egale cu fețe egale. Atunci și-au făcut adăpost pentru a lor minte, trup și suflet.

Nu știau ce înseamnă colorat, sculptat sau pur. Ele au întârziat în naștere, iar simbolul era deja bătrân. Nu în mintea unei ființe, ci a tuturor și a tot ce transpare și e iluzoriu. Simbolul era din cretă, și din lut, și din blocuri. El a fost înaintea celui ce l-a numit. Își schimba înfățișarea cu fiecare trecere a timpului. Poate să fie încă desenat, la o vârstă fragedă, fără-i să-i poți prezice contururile. Alteori putea să fie pe moarte, ros de ploaie și înnegrit de foc. Mai erau momente când simbolul se împerechea cu simbolul, dând viață altor simboluri. Fiecare moment al vieții sale ce continuă la nesfârșit, într-o perpetuă renaștere, e frumos, sclipind în străluciri care mai de care.

De-a lungul simbolului, căci el a existat odată cu timpul și spațiul, au început cei ce s-au dedicat întru totul simbolului, și l-au servit fără oboseală. După, din cauza valurilor ce au crescut sau au descrescut, a schimbării de ritm aerului ce deasupra se modela, și a pământului ce dedesubt fără izbândă tremura, simbolul era mai aproape de început ori de sfârșit. Neștiind dacă în curând aveau să scrie cărți – prolog, epilog sau epitaf, au început să cutreiere pământul în căutarea altor semne. Erau iubite fiecare vârstă în parte a simbolului.

Pentru cei ce voiau să-i învețe pe ceilalți anumite momente, au fost create trasee, rute și rețele ce călăuzeau și căutau respectivele. Nefiind conștienți, de puterea ce o dețineau când ei, cu ale lor căi, au adus la grație un alt simbol. Mare, strălucitor, înșirat și răsfirat, legat ca o brățară cu nestemate – purta umbra celor ce au fost – un omagiu reciproc dintre simbol-timp-spațiu.

Pelerini au fost și cei ce s-au plimbat pe marginile fântânilor, au stat pitiți în umbra unei piețe, deasupra centrului unei răscruci cu un unghi ascuțit, acoperiți de zidul interminabil al unei închisori sau așteptând. Se îmbăiază în mări, delte și fluvii, toate bogate de imagini și simboluri  – evidență a vieții fără răsuflare. Au înotat împreună cu panglici din toate tonurile multicolorului, ce se desfășurau la marginile iluziei, dezvăluind limbi necunoscute, fără moarte, mereu într-o delirantă mișcare. Când se sărutau cu soarele, săltând din apă, mângâiate de aer, luau parte la metamorfoză.

Metamorfoza simbolului moale – frumoasă credință în care să locuiești, fiindu-i copil-creator-parte.

A început ca impresie, iar după a devenit descriere. Au fost urmate de poveste și la final au zburat în gând. Gând ca în cele din urmă să redevină impresie. Ciclu ce se umflă, numai să fie din nou un nod. Numai în fantezia noastră el poate fi tăiat, căci e bătaia alertă a tobei, drumul de pietriș din pădure, parcarea sugrumată de căldură de la periferie ori peretele alb. Insignifiant la atingerea a două degete, fără înfățișare în masa moale a minții.

Mă întreb dacă poate tot ce am numit noi până acum și în continuare ca origine, geneză, naștere, moarte, apoteoză sau renaștere, nu e de fapt sufletul care răspunde. Se exprimă prin simbol, iar simbolul îi dă imagine. El strigă cu vioiciune minții umane, și cu a sa trâmbiță aurie îi închină imaginației un imn de trezire. Acum se trezește, înainte de apariția fantomatică a zorilor, când lumina de la lampă mai licărește, iar al său chip nu știe dacă a început sau s-a sfârșit întunericul.

[cocosdiary]

Durerea cauzată de iubire e distrugătoare, poate chiar cea mai nimicitoare din câte au fost date pe Pământ.

Nu aș fi crezut asta. Nici n-am crezut-o. Până să te întâlnesc pe tine. Unul din puținele lucruri în viața asta care m-au făcut să simt că poate chiar merit și lucruri bune. Am primit șansa de a vedea ce înseamnă să iubesc. Și să fiu iubită. Și a fost minunat. A fost ce era mai frumos. Pentru prima dată simțeam că am ceea ce îmi doresc. Pe cineva care să mă iubească, să mă susțină, și să mă asculte, toate astea necondiționat. Și așa a fost.

Dar nu întotdeauna. Pentru că nimic nu poate fi roz, pentru că mereu există suișuri și coborâșuri. Dar n-a contat. Cel puțin, nu pentru mine. Și poate nici pentru el. Până acum.

Deși erai lângă mine, te simțeam mai departe ca niciodată. Deși eram în brațele tale, mă întrebam unde era căldura pe care o simțeam altădată. Și acum... simt cum durerea crește, cum iubirea lui se strecoară printre degetele mele firave că ultimul fir de nisip din deșert.

26.09.2021

- Gânduri în schițe (Coco)

[quellichesognano]

Mi-a sărit o așchie-n inimă și nu pot s-o mai scot De când ți-am cuprins buzele-ntr-o amară sărutare Mii de ținte înlemnite mi-au străpuns trupul firav Vreau s-o alung, dar mângâierea ta alină orice durere Pentru câteva secunde cât încă mai e dulce Și după simt din nou cum mi se frânge inima-n bucăți.

#poetry

[loccokiddo]

Simplu și la obiect

Mă complac să nu mă plac așa cum sunt, nu-mi dau la o parte parola părerii, Adaug o condiționare negativă pentru discriminarea pozitivă, ce natură inventivă din prisma pasiunii, Cinefilii s-ar ruga la o iconografie să le răsară o doză de psihografie, însă din drag firav pentru lobotomie, cine nu cunoaște scrie sfere, Dacă orbirea prin neatenție ar grăi, sindromul obiectelor strălucitoare ar…

View On WordPress

[leontiucmarius]

Vine un an dur pentru întreaga Europă: Populația va sărăci, zona euro va intra într-o recesiune mai profundă decât SUA. China e singura care crește – Swiss Re Institute

Vine un an dur pentru întreaga Europă: Populația va sărăci, zona euro va intra într-o recesiune mai profundă decât SUA. China e singura care crește – Swiss Re Institute

Zona euro, clubul țărilor ale căror economii dau trendul în toată Europa, va intra în recesiune în 2023 și își va reveni doar firav începând cu 2024, relevă un raport al Swiss Re Institute, de sub umbrela Swiss Re, unul dintre cei mai mari reasigurători din lume. Potrivit prognozelor sursei citate, economia zonei euro va scădea cu 0,2% în 2023, urmând să intre pe o creștere firavă, de doar 1,3%,…

View On WordPress

[pentrucaiubimm]

“El, urmărește, firav cu degetul coloana, pe spatele meu gol, firav și ușor. Apoi cu niște mișcări blânde, dându-mi părul la o parte, mă sărută, cu buzele-i moi, îndelung pe umăr, iar cu degetele aluneca ușor pe brațu-mi, coborând spre mănă; urmând ca mai apoi să mă cuprindă strâns, cu brațul, trăgându-mă spre el, iar eu punându-mi brațul peste-al său, să-l strâng de mână. Nimic nu este mai plăcut decât să simți căldura corpului ființei pe care o iubești. Iar gesturile mici, un strâns de mănă, un scurt sărut pe umăr, sunt ceea ce fac iubirea să crească înzecit.”

[meet-roots]

Trupuri

Ai vazut vreodata un cuib de naparci? Nici nu stiu de ce-i zice cuib ca de fapt sunt cateva zeci de trupuri negre, firave ce aluneca unul peste altul. Nici de ce aluneca asa nu stiu, probabil vreo nevoie fizica, hrana, ceva de genul asta. Insa e hipnotic. Negru, solzi, straluciri sporadice, alunecare, circular, infinit. Dar rece. 

La fel de impresionant e păianjenul lup. Isi cara puii in spinare si la cea mai mica sperietura a puilor incepe o viermuiala, o frenezie a fricii, o fuga, care-incotro. Pe multi ii sperie - e o ciudatenie in mii de forme. Mii de picioruse, puf negru in toate directiile. Dar rece. 

Abator. Mii de porci. Aici e cald, sunt trupuri ce se freaca unele de altele. Trec prin culoare de ghidaj catre dusuri extrem de firebinti, ii ustura pielea si se freaca unii de altii pana se spala fara sa vrea. Sunt alb-rozalii inaintea mortii. Insa, priviti de sus, din fereastra pe care stateam cocotat,  la o scara mai mare e aceeasi viermuiala.  Spinari albe in continua miscare si suferinta se misca precum valurile, rareori un rat se ridica si ai senzatia ca e un inecat ce urla dupa ajutor. Cald...pana cand un zdrahon ii pune un cleste electric pe ceafa si intepeneste. Fiecare trece printr-un culoar fortat si primeste doza de curent. De-acolo cade pe o masa rotativa, un alt zdrahon il prinde de piciorul din spate, il agata pe un carlig cu lant ce il ridica, ii taie jugulara si sangele incepe sa se scurga...si devine rece.

Pornografie. Trupuri umane, unele-ntr-altele, deosebindu-le doar dupa gratia feminina si sculpturalitatea masculina, ici colo mai apare un obez sau o obeza. Transpiratia ii face sa luceasca din cand in cand sub reflectoarele fierbinti. Capete intre picioare. Maini pe sani. Omoplati pe piepturi. Fese, pulpe, dorsali, multime fara forma, mirosul hormonilor, sperma, floci, flasc, ud… Dar rece.

O simpla imbratisare. Inima in dreptul inimii. Brate ce strang cele doua trupuri intr-o gigantica si linistita catusa. Poate ochi in ochi. Poate buze pe buze. Nari invadate de celalalt. Te doare? Da. Cosul pieptului care se dilata fara sa-l pot controla. Si-n aceasta nemiscare ceva circula. Dar e cald.

Frecus, frecus, frecus,

Pe dinti, pe piele si la dus

Frecus, frecus, frecus,

Pana si din piele iese tus

Tus albastru si tus rece

din frecus cu apa rece