youngprofessionalsoradea

[youngprofessionalsoradea]

DE CE NU PUTEM AVEA LUCRURI FRUMOASE?

E o tradiție în familia mea ca fiecare generație să spună celei ce urmează că ceva e bolnav în țara în care trăiesc. Însă de ce să fac referire la istoria închisă a familiei mele, când literatura unei întregi națiuni spune același lucru, acompaniată de pressă și de societatea civilă?

Poate că rândurile care urmează sunt scrise din frustrare. Ce cuvinte stranii sunt împrumuturile din franceză! Ele fac ideile să pară neașezate. Cu mult înainte să simtă frustrare, românii au simțit străvechea ciudă. Știu stimații cititori că ”ciudă” e un cuvânt slav, însă în toate celelalte limbi ce îl păstrează, înseamnă miracol? Nu e straniu ca, în noaptea timpului, când a pătruns în limba noastră, ceva atât de măreț precum miracolul să se fi mânjit de ceva atât de murdar ca invidia?

Să luăm alt cuvânt, apelativul ”bă”. Limba română e singura care consfințește o manieră de a-l adresa pe celălalt cu lehamitea de a nu îl numi. Iar aceasta nu se întâmplă, oare, fiindcă celălalt e obișnuit să răspundă la ”bă”, ca un câine sau un cal? 

Fie că e frustrare sau ciudă ce pune în mișcare felul românilor de a vorbi despre sine, critica vieții lor se alcătuiește pe marginea disfuncției; durerea, mânia și revolta vin din disconfortul, incompetența și dezordinea zilnice, mai ales în cotloanele ce răspund nevoilor vitale, ca școlile, spitalele, instituțiile publice sau pușcăriile. 

Spre exemplu, mizeria din spitale pare a-i primejdui în chip degradant pe pacienți. În timp ce oamenii se zborșesc că pacienții sunt scopul ultim al spitalului, uită că medicii, asistentele, femeile de serviciu, ”sistemul” și stăpânii săi petrec mai mult timp în aceleași saloane decât orice bolnav, că cei în a căror putere stă să facă ordine și curat se mulțumesc cu igrasia, bacteriile și haosul. Oamenii uită că dascălul petrece o viață întreagă în școala murdară și violentă, că gardianul e condamnat în temniță până la pensie, că funcționarul public stă în mucegai și duhoare mai mult decât contribuabilul, iar îngrijitorul de orfelinat vede mai multă cruzime decât simte orice unic copil. Și sunt mulțumiți așa, nu îi deranjează nici murdăria fizică, nici cea a experienței, le îndură pe amândouă pentru mărunte remunerații, otrăvindu-și mintea și trupul. Pe scurt, spurcându-se.

Dar a vorbi despre josnicia celor ce îndură mizeria în instituții distrage atenția de la cei ce o cultivă în propriile case. Nicăieri în lumea ”civilizată” (ce mediocru ideal, și totuși de neatins!) nu s-a întâmplat ca omul să împartă un apartament de bloc cu porcul, jertfindu-și sănătatea și confortul pentru o economie de câteva monede. Așa cum nicăieri în lume nu e un fenomen societal mediatizarea violului unei bătrâne de un bărbat tânăr, aducătoare de plăcere nu înțeleg cui, dar savurată de atâția. 

Spurcare sinelui e un reflex înscris în genetica acestei culturi. Să luăm biserica, care a știut să cultive întru blândețea lui Hristos cruzimile legionarilor. În numele ei, oameni nevinovați au fost agățați în cârlige de carne de tineri evlavioși. Azi, credința unora stârnește indignare altora la marile sărbători. Spre exemplu, la pelerinajul Sfintei Parascheva. Știu, oare, stimații cititori de ce fața Sfintei e acoperită de un giulgiu? Fiindcă prea mulți pelerini, sărutând-o, o mușcau ușor, sfâșiind bucăți din piele pentru a le scuipa apoi în flaconașe cu vată și a le duce acasă. Să furi în însăși clipa adorării e ceva ce doar aici se poate întâmpla.

În colțul opus al societății, pornografia, întâlnim aceleași ciudățenii. Știu stimații cititori că majoritatea căutărilor ”român” într-un director de pornografie dau ca rezultat videochat, în care bărbați și femei se prefac a face sex unul cu celălalt, de parcă prefăcătoria le-ar face pe ele mai puțin curve, pe ei mai puțin homosexuali? Să te înjosești public prin prostituție fără a trăi măcar plăcerea sexului, iată ceva cu totul nou!

În ce direcție să o luăm dinspre prostituție: politică sau sex? 

Să începem cu sexul. Sau doar întâlnirea. Nicăieri nu am mai văzut ca, pe site-uri de socializare, cineva să flirteze furând identitatea altcuiva, iar în clipa întâlnirii și a dezamăgirii, să fie uimit de refuz. Cu siguranță, cel ce face astfel are așteptarea ca, pus în fața faptului împlinit, celălalt să primească înjosirea de a fi fost înșelat și să se predea unei persoane nu doar urâte, ci și mincinoase. Iată cum prea mulți (”o massă critică”) văd înjosirea drept ceva de la sine înțeles și reflexiv: singur să te calci în picioare.

Cât despre hulita politică, o singură ciudățenie merită amintită aici: dacă în lumea largă politicienii se prefac amabili unul cu celălalt pentru a se înjunghia în spate, în România mizeria, bălăcăreala sunt fațada unor nevăzute prietenii. Dacă nebunia supremă e să te prefaci a fi nebun, nu e, oare, o supremă mizerie să te prefaci mizerabil, fiindcă vorbim atunci de mizerie de propriul drag?

Dar viața de zi cu zi, să fie ea altfel? Nicidecum! În lumea întreagă, o bijuterie strălucitoare, o țesătură fină, un chip frumos atrag priviri și zâmbete. Doar aici, frumusețea celuilalt provoacă oamenii să horcăie pe stradă precum porcii, în acceptul tacit al trecătorilor. Peste tot în lume, bărbații strigă după femei, însă doar românii, în loc să le facă avansuri sau complimente vulgare, le înjură, așa cum doar ei se desfată răcnind înjurături trecătorilor în orașele străine.

Zbierătul și guițatul sunt și formă, și substanță pentru majoritatea trăirilor publice. După incendiul Colectiv, din marea de tragedii aducătoare de audiență, televiziunile aveau la dispoziție ușurarea unui apelant că prietenul său fusese „internat” la institutul de medicină legală, sau durerea unui tânăr prea copleșit de griji pentru prietenii săi pentru a răspunde reporterilor. Nu. Dintre toate clipele sfâșietoare, cea aleasă și difuzată la nesfârșit era criza de isterie a unei protestatare adolescente că ”ne mor copiii”. 

Zbierătul și guițatul nu doar însoțesc, ci creează marile probleme ale agendei publice. Ce altceva e referendumul pentru definirea familiei decât prilejul unei vome intelectuale ce ține loc de efectivă politică, efectivă legislație? Iar cel ce acceptă discuția, nu primește să se înjosească singur, ca preț de intrare la marele balamuc?

Centenarul. Nu voi dezbate de ce anume au ales românii, ca act de întemeiere, dislocarea și înfrângerea celuilalt. Dar, dacă tot e acesta prilejul ales, nu e ciudat că, după ce au avut timp un secol să organizeze sărbătoarea, singurele lucruri bine pregătite sunt zbieretele și ura, iar acestea vor mânji în chip de nespălat jubileul nașterii acestei societăți? Același lucru îl întâlnim în toate simbolurile, puse în valoare fiecare cu o murdărie de neșters. Nu e nimic greșit în a identifica ”spiritul românesc” cu balada Miorița. Nu e însă bizar că cei ce au făcut alegerea, în loc să admire felul în care un tânăr (”îndrăgostit de moarte, ca toți tinerii bărbați”, vorba Virginiei Woolf) contemplă întâia oară Marele Necunoscut, sunt tot cei care ceartă personajul că ar face bine să pună mâna pe par, că e un fătălău, că mai bine s-ar apăra, anulând însuși prilejul superbei contemplații?

Într-atât de obișnuită a devenit spurcarea, că societatea noastră, construită pe cultul jertfei, ca toate societățile, o admite drept formă legitimă de sacrificiu și deseori o pretinde ca preț. De câte ori nu se întâmplă ca un elev prea înzestrat să fie chinuit de profesori pentru a-și cenzura singur înzestrarea, ca un artist să își urâțească lucrarea pentru a nu stârni patimile altor artiști, ca un politician să își împăneze ideile de înjurături pentru a atrage simpatie? În definitiv, oameni cruzi și maligni ca Vadim Tudor există oriunde, dar nicăieri în maniera lui atât de căutat dezgustătoare de a fi crud și malign. Îmi amintesc înțeleptul sfat al diavolului bătrân către cel tânăr din cartea lui Tolkien: secretul de a cumpăra sufletul unui om e să îl faci să îl vândă pe nimic, pierzând și sufletul, și răsplata pe care o aștepta în schimb.

Iată enumerate răspunsurile întrebării din titlu. Fiindcă cei ce pot să le facă trebuie să accepte că opera și persoana lor trebuie desfigurate pentru a se înscrie în propria națiune. Și nu acceptă. 

În călătoriile mele, niciodată nu am ascuns faptul că aș fi român, fiindcă nu am simțit că m-ar rușina. Nu, rușinea de a fi român am trăit-o doar aici, în țara mea, prin felul cum mizeria zilelor se lipește de spirit. Dar nu aș vrea să se înțeleagă că îi cred pe români mai puțin buni, mai puțin inteligenți, mai puțin demni. Nicidecum. Cele mai bune, mai frumoase și mai interesante persoane pe care le cunosc sunt români, dar poate și fiindcă români sunt și majoritatea cunoscuților mei.

Nu e adevărat nici că nu există măreție în societatea noastră. Dar, când sfera publică, singurul mediu în care filosofia, arta, buna guvernare și împărțirea dreptății pot trăi, e atât de calculat și de sârguincios contaminată, le ucide sau le obligă să migreze în viața particulară, în care sunt cel mult virtuți și nu filosofie, artă, bună guvernare sau dreptate. Acolo, în viața ascunsă a fiecăruia, există virtuți în pofida sau împotriva societății mai largi. Iar de aici deducem că societatea noastră e fie inutilă, fie periculoasă pentru ființa morală. Iar de aici deduc eu că, poate, nici nu ar trebui să fie.

Gabriel Miloia

#romania #2018 #centenar #gabriel miloia

[youngprofessionalsoradea]

Expoziția din Palat

Rais István, redactor-șef al Bihari Napló, de vorbă cu Gabriel Miloia despre expoziția Apocrypha 2 din Palatul Episcopal Greco Catolic. Expoziția va fi deschisă publicului din 7 decembrie 2017.

 Rais István: La ce se pot aștept vizitatorii expoziției Apocrypha 2? Care e mesajul evenimentului?

Gabriel Miloia: Apocrypha 2 e una din expozițiile părții a doua a Proiectului Muian, care vorbește despre obscenitate publică, violență, pornografie și care, ca întregul proiect, implică interactiv comunitatea și membri ei proeminenți. Cred că Muian II a arătat oamenilor una din cele mai hidoase fețe ale orașului nostru. Apocrypha 2 vorbește despre reconciliere și va arăta una din fețele lui cele mai nobile. Expoziția va fi împărțită în două intervaluri, o perioadă ”de lucru” și una de vizitare. Prima parte va începe în 7 decembrie și, cred eu, va dura până aproape de Crăciun. E ”de lucru” fiindcă prezența vizitatorilor va modifica lucrarea. Grupuri de câte 5 persoane vor fi ghidate prin expoziție și fotografiate, iar odată ce strângem 208 persoane (numărul de stenciluri Muian aplicate în 2012) lucrarea devine definitivă și trecem la etapa ”de vizitat”. Bineînțeles, ambele sunt deschise oricui poftește.

 R.I.:Aceasta va fi ultima expoziție Muian? De ce plănuiți să încheiați proiectul?

G.M.: Muian e cunoscut orădenilor din 2012, când am creat graffito-ul, dar eu l-am pregătit încă din 2009. E, de fapt, singurul meu proiect. Toate expozițiile sau lucrările pe care le-am făcut au fost schițe și experimente pentru a rafina cele trei etape Muian. Până și galeria am înființat-o știind că voi avea nevoie nu doar de artiști pentru diverse segmente, ci și de o rețea instituțională pe care să navigheze proiectul. Dar Muian spune doar trei lucruri, trei idei simple care cred că sunt fundamentele artei din toate timpurile și pe care, în fiecare epocă, idei revoluționare încearcă să le ducă în derizoriu: arta este asumare, arta este o armă, arta este poarta grației. Muian nu se încheie încă, ci doar componenta lui comunitară, care face referire la orașul lui natal. O ultimă expoziție va avea loc anul viitor, la Berlin, dar aceea va vorbi despre persoană, a mea, nu despre comunitate. Proiectul Muian se apropie de final fiindcă i-am epuizat temele.

 R.I.: De ce ați ales acest motto pentru expoziție?

G.M.: Expoziția e împărțită în două instalații de mari dimensiuni. Una se numește ”Totul va fi iertat”, cealaltă ”Totul strălucește”. A doua, după cum se știe deja, implică gravarea chipurilor primilor vizitatori pe medalii de argint pur, de 30 de grame fiecare. Motto-ul expoziției e un verset din Psalmul 118, ”aceasta e facerea Domnului și e minunată în ochii noștri”. Pe lângă semnificația versetului, l-am ales și pentru istoria sa. A fost propoziția rostită de Elisabeta I când a aflat de moartea surorii sale, regina Maria a Angliei și a devenit fraza prin care își exprima propria transcendență la statut regal. Vreau ca oamenii să se simtă și ei așa în expoziție.

 R.I.: Dacă am înțeles bine, va fi vorba de o donație făcută spre beneficiul Palatului Episcopal. Ce plănuiți să donați?

G.M.: Tezaurul e un cadou din partea proiectului pentru Episcopie. Inițial am plănuit alt loc pentru proiect, dar după mai multe întâlniri cu Excelența Sa episcopul Virgil, proiectul i-a plăcut într-atât, încât, iată, după aproape 4 luni de șantier, expoziția e gata în Palatul Episcopal. Firește, am luat în calcul atmosfera și conotația locului, așa am extins concepția inițială să includă un tezaur – în definitiv, suntem într-un palat ruinat, căruia îi trebuie o comoară - bunurile Episcopiei au fost confiscate de comuniști, iar arhivele preluate de Biserica Ortodoxă. Dincolo de metafora străvezie – adevărata comoară sunt oamenii – sper să fie de folos Episcopiei. Valoarea materială a realizării lor depășește 15 000 de euro, dar odată ștanțate cu chipurile orădenilor, ele devin lucrări de artă, iar valoarea lor de piață se va tripla. Suficient cât să plătească pentru podele noi și canistre de vopsea, sper eu. Episcopia nu ne-a cerut nicio chirie sau cheltuială, ci ne-a tratat ca pe oaspeți. Fără a mai pune la socoteală curajul de a vedea dincolo de reputația sordidă care planează în media în jurul proiectului, spre scopul său ultim. Sunt foarte recunoscător pentru capacitatea Excelenței Sale de a vedea dincolo de învelișul lucrurilor.

 R.I.:Unde și când va avea loc expoziția?

G.M.: Expoziția va avea loc în Palatul Episcopal Greco Catolic din Piața Unirii/Sf Ladislau, începând din 7 decembrie și până pe 21, zilnic de la ora 5. A doua parte, cu lucrările definitivate, se va redeschide în ianuarie, după Bobotează. Sunt primul artist care expune în acel loc de când a fost închis publicului și primul artist contemporan invitat de Episcopie de la disoluția forțată de comuniști. E, de departe, cea mai mare cinste care mi s-a făcut în cariera mea artistică.

 R.I.Ce proiecte pregătiți în 2018?

G.M.:Din câte știți, bucătăria galeriei e secretă. Cât despre mine, voi încheia anul viitor proiectul prin expoziția Muian III, iar apoi voi face cu totul altceva. Cred că voi scrie poezii. După aproape 8 ani de muncă la proiectul acesta, am învățat un lucru foarte important despre mine ca artist: că îmi plac lucrurile frumoase mult mai mult decât cele inteligente.

#oradea #muian #gabriel miloia #virgil bercea #biserica #greo catolic #palat #biblioteca judeteana

[youngprofessionalsoradea]

Ce vrăji se mai fac la Casa Darvas La Roche?

Săptămâna trecută, orașul nostru s-a alăturat și el sărbătoririi Zilei Internaționale Art Nouveau. Gazda ceremoniilor a fost Casa Darvas La Roche, devenită Muzeu Art Nouveau, care a încântat publicul cu un program colorat, în care se găseau de toate pentru toți. Singurul lucru care lipsea era însuși prilejul întrunirii: Art Nouveau-ul. Sub atenta îngrijire a conducerii, festivitățile au inclus evenimente precum concursul ”Decorațiuni de stil sau animale de companie”, ale cărui reguli sunt indescifrabile, dar care a umplut locul de animăluțe; ”mișcare și companie în stil Art Nouveau”, un soi de ceai dansant în costume de teatru; evenimentul ”plimbări și povești despre oameni și palate” a făcut asistența muncitorească să suspine nostalgic gândindu-se la acele vremuri când palatele și oamenii trăiau laolaltă, nu ca azi, când oamenii locuiesc în blocuri și palatele stau închise, iar ”Istoria băuturilor de epocă 1900 – Vin sau șampanie?” le-a dat, probabil, impresia că vinul spumant e o picătură de istorie vie. Niciunul din evenimente nu a înfățișat măcar un obiect în stil Art Nouveau – dar tinerii tolăniți pe saci umpluți cu polistiren păreau încântați de bere, iar copiii de niște ridicole tunuri din lemn, lipsite de orice noimă. Poate tocmai de aceea, printre bucuriile anunțate se număra un atelier de creație pentru copii care, cu stângăcie și inocență, să aducă o brumă de patrimoniu într-un spațiu ce, muzeu fiind, are menirea de a expune obiecte ale stilului.

Citind lista festivităților, am avut reflexul de a căuta un creion roșu cu care să corectez înșirarea de pseudo-evenimente și pretexte idioate. Programul pare întocmit de o minte odihnită care s-a dedicat insultării intenționate a invitaților sau, poate, de un personaj caragialesc în carne și oase: căci există o imensă doză de umor negru în activitatea unui muzeu care organizează nunți și, din lipsă de fonduri, nu are nici un singur artefact al curentului căruia îi e dedicat. Tot ca în Caragiale, când absurdul tinde spre infinit, simțul penibilului pare să se fi atrofiat până la zero: nu există nicio diferență între sărbătorirea cu animăluțe a curentului Art Nouveau la Oradea și sărbătorirea lui Brâncuși printr-o colivă ce îi purta chipul desenat din cacao la Târgu Jiu. În ambele locuri, fanfara a fost nelipsită.

Când, într-un oraș Art Nouveau, un Muzeu Art Nouveau nu poate înfățișa publicului decât fotografii tipărite de pe internet, nu e o batjocură față de sine să îl catalogăm altfel decât ca eșec? Iar când o fortăreață renascentistă, restaurată cu milioane de euro, zace goală și e animată doar de dansuri populare, nu vorbim de o trădare a comunității, care și-a sacrificat nevoile pentru a finanța un proiect sortit succesului? Aduc în discuție Cetatea Oradea întrucât ratarea acesteia și ratarea Casei Darvas La Roche au în comun persoana care le păstorește spre ruină, pe doamna Angela Lupșea, de profesie jurist.

În ultimii ani, doamna Lupșea a devenit o nelipsită mascotă a artelor și culturii locale. Cariera dumneaei a pornit în filiala locală a Ordinului Arhitecților, unde poziția de jurist i-a creat o mare influență în ce privește proiectele și documentele organizației. Căci Puterea, în astfel de locuri, nu este a celui care creează, ci a celui care semnează. Doamna Lupșea și-a arătat puterea semnând acele documente care aduceau pe lume viziunea urbană grotescă a actualului primar, domnul Ilie Bolojan. Dacă azi vedem, în centrul orașului, case noi construite ca o ridicolă imitație istorică, dacă avem clădiri abandonate vopsite ca noi, dacă avem o piață centrală desfigurată, acestea s-au făcut prin ajutorul și influența juristului OAR, care trebuia să își dea avizul. Drept răsplată, doamna Lupșea a fost numită la șefia Fundației pentru Protejarea Monumentelor Bihor, unul din acele ONG-uri care nu sunt tocmai neguvernamentale: ciuperci crescute la umbra Primăriei, scopul lor este de a cheltui din bugetele dedicate sprijinirii organizațiilor private. Cu timpul, doamna Lupșea a fost numită director întâi la Casa Darvas, iar apoi, când vechiul director nu și-a arătat cuvenita slugărnicie față de viziunile Primăriei, în fruntea Muzeului Cetății și Orașului Oradea.

Dar loialitatea doamnei Lupșea nu se mărginește la a ușura pe cât se poate abuzurile și incultura Primăriei. Purtată de elan, doamna Lupșea și-a încrucișat întâia oară drumul cu al meu când, vorbind în direct la un talk-show Digi, a susținut, cu șarm golănesc, că fața mea e mai urâtă decât un penis. A doua oară ni s-au încrucișat drumurile când am întocmit Bertha Books, cea mai mare colecție de carte Art Nouveau din România, de peste 1100 de ediții. Când am oferit să las colecția în custodia Casei Darvas, gratuit și pe termen nelimitat, propunerea mea a fost respinsă în chip insultător.

Drumurile ni s-au încrucișat și a treia, și a patra, și a cincea oară, de obicei pe la diverse sindrofii culturale la care suntem invitați amândoi. Printre muzeografii, artiștii renumniți, galeriștii, criticii de artă și managerii culturali ai comunității, doamna Lupșea face impresia unei duble neadecvări: e un jurist rătăcit printre oameni de cultură, dar care ține frâiele a două din cele mai importante instituții din domeniu, plasând-se, astfel, pe podium alături de omologii consacrați. Deși devenirea doamnei Lupșea s-a produs pe parcursul mai multor ani, până azi, nimeni din domeniu nu își explică cine e și ce caută dumneaei pe scena culturală. Cât despre realizările în fruntea unor instituții atât de mari, gafele și incompetența nu mai fac obiectul bârfelor de salon, ci au ajuns și în vizorul media. În ultimul timp, nu doar eu, ci și domnii de la Bihoreanul au ridicat obiecții. Iată ce scriau dumnealor:

Vidul dinre ziduri – În lipsa unei strategii eficiente, Cetatea Oradea rămâne neatrăgătoare la un an şi jumătate după redeschidere. Unul dintre cele mai importante monumente medievale din ţară este administrat, provizoriu, de o juristă, are spaţiile de alimentaţie publică aproape pustii şi nu a fost echipat nici măcar cu indicatoare turistice spre cele mai importante puncte de vizitat.

Stimații cititori care cunosc raporturile dintre mine și domnii de la Bihoreanul își vor fi dând prea bine seama cât de greu și neplăcut ne este să cădem de acord.

Totuși, casa Darvas rămâne pe linia de plutire și, ocazional, colaboratorii publică materiale muzeografice nu lipsite de valoare. În acest sens, probabil cele mai mari eforturi le întreprinde Ramona Novicov, critic de artă (și arhitect; și istoric al artei; și curator; și vorbitor la vernisaje; și…), responsabilă, pe cont propriu, pentru bruma de coerență care împiedică șandramaua să cadă. Inexplicabil este, așadar, că dumneaei își desfășoară munca sub controlul unei juriste, precum și că își asumă rolul de dădacă intelectuală a unui conducător de instituție incapabil să facă diferența dintre artă și kitsch, dintre renovare și reabilitare, dintre muzeu și sală de nunți.

Cu atât mai mult cu cât Ramona Novicov nu doar că e cunoscută și recunoscută de comunitatea culturală, ci e unul din reperele ei – printre puținii care, în clevetirile de salon, nu sunt menționați după numele de familie, ci după cel de botez: ”Ramona” e destul ca un artist, un galerist sau un curator să știe despre cine e vorba. Cu tot cu excesele poetice notorii la care se dedă în timpul discursurilor de vernisaj, Ramona Novicov a reușit nu doar să supraviețuiască și să se impună într-un mediu sărac și haotic, ci e și printre puținii care au păstrat relații bune cu toate grupurile și organizațiile. Cât despre Art Nouveau – acesta e, negreșit, domeniul pentru care a fost destinată: îl și stăpânește și îl și iubește; contribuțiile Ramonei Novicov pe subiect sunt incontestabile, iar nimeni nu cunoaște mai bine contextul și dimensiunea locale ale stilului. Mă întreb, așadar, câtă loialitate poate avea doamna Lupșea pentru a-i umbri incompetența, inadecvarea și lipsa de pregătire, când instituțiile pe care le cârmește spre stânci, conduse de Ramona Novicov, ar avea în frunte o persoană care, în afară  că știe despre ce vorbește și cum se conduce un muzeu, se și bucură de încrederea și susținerea întregului mediu cultural? Sau, poate, doamna Lupșea va fi fiind instalată tocmai pentru a-i ”ține la respect” pe artiștii, creatorii și literații atât de dragi Primăriei?

Gabriel Miloia (29 de ani) este artist și publicist. A studiat Regie de Teatru în Ulm, Germania. De opt ani conduce galeriile Visual Kontakt. În prezent locuiește și lucrează la Oradea.

#oradea #gabriel miloia #angela lupșea #angela lupsea #ilie bolojan #ramona novicov #muzeu #cultura #art nouveau #casa darvas #incompetenta #ypo #youngprofessionals #primarie #scandal

[youngprofessionalsoradea]

Originile biblice ale familiei și căsătoriei

Chiar dacă poate fi puțin umilitor pentru noi, aș dori totuși să ne reamintim ceea ce Dumnezeu spune despre căsnicie și cum este ea privită în Cuvântul Său (care sunt lucrurile elementare, de bază, ale familiei, principiile ce trebuiesc recapitulate). Relaâia familială, dintre soțul bărbat și soția lui, femeie (precizări necesare în aceste zile!), trebuie să fie rânduită conform Scripturii. În primul și-n primul rând, familia nu este o invenție omenească, la fel cum nu este nici relația sexuală și de aceea adevărurile revelate ale Cuvântului lui Dumnezeu sunt cele ce trebuie să stea la baza căsniciei. Biblia este "manualul Inventatorului" acestei relații și atunci când ea nu merge, trebuie să apelăm la acesta. Aveam 24 de ani când căsnicia mea ajunsese într-un adânc de prăpastie. Am găsit acest extraordinar Manual care este Biblia, și prin această Carte, Dumnezeu mi-a salvat căsnicia și m-a învățat să-mi iubesc și să-mi respect soția. Prin această Carte am învățat ce înseamnă căsnicie și ce înseamnă familie. Dar să nu așteptăm să apară problemele pentru a recunoaște că avem nevoie de acest manual despre căsnicie/familie. Pentru ca viața din ea să fie plăcută lui Dumnezeu, utilă scopului Său pe Pământ și aducătoare de adevărată fericire pentru noi (o degustare a Raiului!), noi trebuie să descoperim care este planul lui Dumnezeu pentru familiile noastre.

CINE ESTE AUTORITATEA ÎN DOMENIU?

Istoria Bisericii demonstrează acceptarea necondiționată a Bibliei ca fiind revelația lui Dumnezeu. Cu excepția unor diviziuni eretice desprinse din ea, în general în Biserică s-a recunoscut că Scriptura este absolut (complet) autoritară și demnă de încredere în toate afirmațiile ei. Martin Luther a spus odată că, "atunci când Biblia vorbește, Dumnezeu vorbește". De aceea, și noi acceptăm Biblia ca fiind autoritară din punct de vedere moral și suficientă în chestiuni de credință și practică. Este autoritară pentru că solicită un răspuns din partea noastră la pretențiile (declarațiile) ei. Este suficientă prin aceea că omul poate beneficia de tot harul lui Dumnezeu, atunci când principiile lui Dumnezeu se transpun în practica sa. Biblia nu recunoaște ca familie conviețuirea a doi sau mai mulți oameni fără legături de rudenie. Temeliile biblice ale familiei sunt descrise în primele capitole ale Bibliei. De ce a creat-o Dumnezeu pe femeie și care a fost intenția Lui în rânduirea căsătoriei (acestei relații soț-soție)? Gen.2:18 "Domnul Dumnezeu a zis: ,,Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el." 10 Nu este bine ca omul să fie singur. Din ce punct de vedere? Îl avea pe Dumnezeu cel mai aproape! Omul era singur și Dumnezeu nu a considerat acest lucru ca fiind bun. Orice altceva din creația Lui de până acum a fost, dar nu și acest aspect al ei. El era înconjurat de o creație neatinsă de păcat, binecuvântat de o relație perfectă cu Dumnezeu și totuși Dumnezeu spune că nu este bine ca omul să fie singur!! (NU, nu este un îndemn la căsătorie!)

În mod evident că "singurătatea" de care a vorbit El nu privea relația pe verticală cu Creatorul Său și nici relația lui cu creația. Explicația stă în felul în care evreii priveau omul nedivizat ca o singură ființă unitară, trup și suflet, nu separată ca grecii, omul este doar trup, ori doar suflet. De aceea, NU era bine ca omul să fie singur, din punct de vedere spiritual. NU era bine ca omul să fie singur, din punct de vedere social. NU era bine ca omul să fie singur, din punct de vedere emoțional. NU era bine ca omul să fie singur, din punct de vedere fizic. În acest fel, era considerat tot omul! Toate aceste dimensiuni umane sunt acoperite în declarația lui Dumnezeu - "Nu este bine ca omul să fie singur" - care se referă la absența unei alte ființe ca și el, dar complet diferite de el pentru ca astfel să-l completeze. Dumnezeu pare să vorbească aici despre absența intimității omului. Nu cu El Însuși - slavă Domnului, o avea din belșug pe atunci, ci cu un altul ca și el. Intimitatea privește partea cea mai particulară și personală a caracterului unui om, aspectul lăuntric al ființei sale.

Intimitatea este, atunci, apropierea emoțională dintre doi oameni ce sunt conștienți de nevoia celuilalt. Intimitatea reprezintă fuzionarea a două persoane într-una singură, prin asemănare și unitate. În sensul cel mai real se poate spune că în viața lui Adam Dumnezeu a văzut acest gol/vid de intimitate. El era singur, lipsindu-i o relație intimă cu unul de felul lui. 1 Cor.6:16-17 "Nu știți că cine se lipește de o curvă, este un singur trup cu ea? Căci este zis: ,,Cei doi se vor face un singur trup``. Dar cine se lipește de Domnul, este un singur duh cu El." Dumnezeu l-a făcut pe om să fie o creatură/făptură socială, atât în contextul mai larg al comunității unde-și trăiește viața publică, cât și în contextul mult mai îngust al intimității sale unde-și trăiește viața privată/particulară.

Dumnezeu l-a creat pe om cu capacitatea de a întreține o relație, nu doar cu El Însuși, ci și cu cineva cu care-și poate trăi viața în mod intim. DEDUCȚIILE care se pot face din acest moment sunt multiple și variate. Dacă Dumnezeu a plasat un astfel de potențial în partenerii noștri de căsnicie atunci mult mai multe laturi ale ei pot fi îmbunătățite și dezvoltate. Nici una dintre dimensiunile acestei relații luate în parte și izolate nu pot aduce împlinirea totală dintre un soț și soție. Dacă este doar fizică, nu vor fi fericiți și nu pot spune că au intimitate. Dacă este doar emoțională și nu este și fizică, și spirituală, din nou relația lor nu va fi satisfăcătoare. Dacă este doar spirituală, nu este satisfăcătoare. Doar atunci când toate aspectele singurătății vizate de Dumnezeu sunt acoperite într-o relație soț-soție se poate trăi o relație familială biblică.

UN AJUTOR POTRIVIT

Gen.2:18 ni-l arată pe Dumnezeu anunțându-și "insatisfacția" (nemulțumirea) datorată condiției de singurătate a omului și intervine cu o soluție potrivită Lui : "am să-i fac un ajutor potrivit pentru el".

Astfel, Eva îi era potrivită lui Adam, însă diferită de el. Cei doi luați împreună reprezintă plinătatea caracterului lui Dumnezeu. Povestea continuă cu ilustrația sugestivă a singurătății sale pe care i-a oferit-o Dumnezeu aducând toate animalele create la el și cerându-i să le numească. Trecându-i prin față tot ceea ce a creat, Dumnezeu a vrut să-l facă conștient pe Adam de profunda lui nevoie de a avea pe cineva asemenea lui, totuși diferit de el. Din tot ce-a văzut nu a putut alege nimic care să-i înlăture starea de singurătate și neîmplinire.

CE ESTE CĂSĂTORIA?

Gen.2:21-24 "Atunci Domnul Dumnezeu a trimes un somn adânc peste om, și omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui și a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie și a adus-o la om. Și omul a zis: ,,Iată în sfîrșit aceea care este os din oasele mele și carne din carnea mea! Ea se va numi, femeie, pentrucă a fost luată din om.`` De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va lipi de nevasta sa, și se vor face un singur trup".

Dumnezeu intenționează și așteaptă ca mariajul să fie un angajament de o viață luat între un bărbat și o femeie, ce se bazează pe principiul dragostei divine. Relația dintre Isus Hristos și Biserica Sa este exemplul suprem al dragostei devotate pe care trebuie să o aibe soțul și soția în relația lor. Căsătoria nu este o convenție socială, sau o înțelegere de a trăi împreună. Ea este instituită de către Dumnezeu să fie un legământ de parteneriat și de completare reciprocă și este menită să vă păstreze puși deoparte (sfinți) în relația voastră fizică (1Cor.7:2-5). Relația din căsătorie a fost rânduită să fie una de unitate și de contopire într-un singur trup, care reflectă relația de dragoste dintre Hristos și Biserica Lui. Dumnezeu a instituit căsătoria: Când te căsătorești te angajezi printr-un legământ luat înaintea lui Dumnezeu să oferi o viață în companie partenerului tău de căsnicie. Relația din căsnicie cu partenerul tău se presupune să fie modelată după relația Domnului Isus Hristos - Efes.5:21-33

ÎNCUNUNAREA CREAȚIEI

a constituit-o unirea sfântă a bărbatului cu femeia. Aceasta a fost mai mult decât crearea cuiva după "felul/soiul" omului; a fost alăturarea celor doi. Biblia ne spune că Dumnezeu a adus-o pe femeie la bărbat. El nu a lăsat-o să rătăcească în grădină, printre animale, până ce cei doi s-ar fi găsit singuri, ci El Însuși i-a unit. Adam a răspuns prompt la aceasta numind noul său tovarăș, femeie. Ce fel de relație era aceasta? Vers.24 ne spune: "de aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va lipi de nevasta sa, și se vor face un singur trup". Expresia "de aceea", indică răspunsul la întrebarea anterioară "DE CE A CREAT-O DUMNEZEU PE FEMEIE ȘI CARE A FOST INTENȚIA LUI ÎN RÂNDUIREA CĂSĂTORIEI".

Femeia nu a fost creată în primul rând pentru propagarea speciei (umane), cum ne este sugerat de filozofia greacă (și de către unele culte neoprotestante, în zilele noastre!), sau de către susținătorii legilor naturale, ci pentru că nu a fost bine ca omul să fie singur. Astfel, Dumnezeu i-a oferit acestuia partenerul potrivit să-i împlinească cele mai intime nevoi ale sale ca om - i-a dat persoana cu care să-și poată împărtăși toată paleta vieții sale pământești. Din această pricină, nu doar că a fost creată femeia, dar a fost orânduită și instituția căsătoriei. Căsătoria este actul prin care cei doi devin unul - se fac una. Ea a fost instituită în primul și-n primul rând din nevoia parteneriatului și este descrisă de la un capăt la celălalt al Scripturii ca fiind unirea celor doi într-un singur trup. Astfel, realizarea ce a încununat creația a fost această uniune sfântă a omului cu femeia. Odată ce a fost creată femeia, Dumnezeu a putut să declare că "toate au fost foarte bune" (Gen.1:31) și în a șaptea zi s-a odihnit din lucrarea Lui.

Dacă doriți ca familiile voastre să facă saltul de la mediocritate la excelență, aceste principii biblice trebuie reafirmate și trăite în permanență în unanimitate de către ambii parteneri. O căsnicie puternică și biblică reprezintă cel mai stabilizator factor în viața personală a fiecărui partener în fața șocurilor vieții. De asemenea, ea oferă mediul în care copiii veniți pe lume unui cuplu să aibe parte de exemplul de viață creștină care să-i îndemne la vârsta responsabilității să adopte la rândul lor același stil de viață. Ce și-ar dori mai mult niste părinți creștini!! Nimic nu poate exprima mai (apăsat) serios cât de necesară este existența unei sănătoase relații soț-soție pentru bunăstarea emoțională a copiilor noștri. Căsniciile puternice, întemeiate biblic, oferă copilului sentimentul de siguranță care să-l lanseze cu curaj în viață. Să-i producă dezvoltarea personalității și a caracterului. Când există armonie în relația soț-soție, se infuzează stabilitate în familie. Căsnicia puternică este limanul de siguranță necesar copiilor în timpul procesului lor de creștere și educare. Lumea lor nu va fi o lume a conflictelor, a dezamăgirilor, a durerii neexprimate provocate de slăbiciunea părinților, ci aceea a încrederii, a siguranței, a stabilității și a dragostei arătate de către aceștia. 

Vasile Tofan, fost campion de box, este predicator și președinte al asociației Urim și Tumim, dedicată evanghelizării persoanelor deținute.

#vasile tofan #coalitia pentru familie #referendum #biblie #predicator #casatorie #familie #lgbt #accept #romania #oradea #ypo

[youngprofessionalsoradea]

Să apărăm familia. Care familie?

În ultimele luni, spațiul public românesc a discutat aprins inițiativa Coaliției pentru Familie de a redefini căsătoria în Constituția Republicii. Orașul Oradea a găzduit mai multe mitinguri în favoarea familiei tradiționale, împotriva avortului sau împotriva imixtiunii Statului în viața de familie, toate la inițiativa Coaliției. Platforma YPO – Young Professionals from Oradea a întreprins efortul de a contacta membri ai Asociației Accept România și ai Coaliției pentru Familie, sperând să aducă dezbaterea în plan local. Până la această oră, conducerea Coaliției pentru Familie nu ne-a oferit un răspuns oficial. Invitația de a găzdui un material din partea dumnealor rămâne deschisă. În așteptarea unui răspuns, vom publica, după cum am anunțat, un text semnat de domnul Florin Buhucean, președinte executiv al Asociației Accept.

Discutăm de luni bune chestiunea apărării familiei tradiționale. Adunări impresionante de oameni de varii convingeri religioase au protestat în stradă la Oradea, cerând imperios salvarea familiei. Nu se știe exact cine o atacă, nu e clar cum este agrasată și de ce, e clar însă că situațiunea e gravă-gravă. Acesta este mesajul Coaliției pentru Familie: Parlamentul și poporul musai trebuie să voteze familist, cum altfel. Facem adică un mare referendum naţional şi constituțional și definim noi odată cum e cu familia normală, tradițională, biblică. E despre căsătorie, dom’le!

Simplu, nu-i așa? Păi, dacă e așa simplu, de ce trebuie să traducem din română în română, din Codul Civil în Constituție, ceea ce deja există? Ce are familia cu căsătoria? În legislația României căsătoria este uniunea dintre un bărbat și o femeie. O contestă cineva? Nu. Există vreun proiect de lege în dezbaterea Parlamentului care să spună altceva? Nu. Ca atare, de ce facem un referendum pentru căsătorie, deja protejată de legislație? Te cuprinde mirarea să vezi că un partid parlamentar echilibrat, UDMR, e sedus de acest val de populism în ale cărui ingrediente se presară, abundent, și Noua Dreaptă. Să nu știe dumnealor că, în Ungaria, există de un număr bun de ani formula juridică a recunoașterii juridice a diferitelor forme de familie, în afara căsătoriei? Fără să mai vorbim de reversul situației: nu e șocant ca Noua Dreaptă, ai cărei membri băteau copii maghiari pe străzile Clujului la sărbătoarea de 15 Martie, să pretindă solidaritate și sprijin tocmai din partea maghiarilor, tocmai pentru a maltrata altă minoritate?

Realitatea tristă pe care nu poți să nu o vezi cu ochii larg deschiși e că deja am început să vorbim abundent despre cine e familie și cine e mai puțin familie (nu ești căsătorit, nu ești decât un soi de menaj sau gospodărie), despre descurajarea divorțului, despre împiedecarea vaccinării copiilor ori despre abstinența preacucernică ca metodă sigură de contracepție la adolescenți, despre restricționarea accesului femeilor vulnerabile la întreruperea voluntară a sarcinii în condițiile legii. Acestea să fie preocupările familiei normal-biblic-tradiționale?

În treacăt fie spus, atât familia tradițională, cât și cea biblică sunt o ficțiune pioasă. Sunt atîtea familii câţi membri de familie o formează. Căsătoriile poligame sunt o realitate biblică, asta era tradiţia timpului. Sunt notorii încurcăturile lui Iacov cu numeroasele-i consoarte, Avram era înrudit cu soția sa Sara și a făcut un copil cu servanta familiei, Lot nu rezista din cale afară la alcool, ajungând să se culce cu propriile fiice, însăşi familia lui Isus nu era tocmai tradiţională. Dintotdeauna au existat și vor exista pe mai departe familii căsătorite, familii de facto care nu sunt căsătorite, familii monoparentale, familii extinse, familii divorțate: tocmai aceasta diversitate e ceea ce formază tradiția familiei.

Față de București, Oradea e un oraș îndepărtat, din care știrile ajung cu greu. Dar veștile pe care, până nu demult, le auzeam îl făceau să pară un loc din alt film, poate din altă țară: un oraș tolerant cu minoritățile, în care organizații pentru comunitate și drepturile omului contribuiau la un aer de pace și normalitate. Personal am auzit despre discuțiile TEDx organizate de tinerii locali, de munca depusă de cei de la Cultură în Mișcare, de ONG-urile cu programe incluzive pentru autiști, persoane marginalizate, persoane sărace etc. Cât despre homosexuali, rețin că există nu unul, ci două baruri ale comunității (față de orașe mai mari în care nu există niciunul!), că acolo se organizează unul din cele mai vechi concursuri travesti din țară; nu ascund că ultima dată când am fost la Oradea am văzut una din cele mai mari expoziții despre homosexualitate și homofobie din România, organizată la Visual Kontakt. Și dintr-o dată, se aud ecouri care pun toată această normalitate sub semnul întrebării: cum poate un oraș atât de tolerant să devină, de la o  zi la alta, unul din marile bastioane ale discriminării?

În Uniunea Europeană din care facem parte, nu cultele religioase și organizațiile satelit ale acestora stabilesc definiția familiei. Cei care o formează sunt cei care decid cum arată și cine este familia lor. Ei sunt cei care fac un angajament public de dragoste și responsabilitate unul pentru celălalt și cer recunoașterea și protecția statului pentru familia lor. Dragostea unuia pentru celălalt e ceea ce ne definește ca familie. Dragostea, nu Parlamentul, nu Coaliția pentru familie ori Noua Dreaptă, nu un referendum constituțional. Și nu pot să cred nici că ar fi în interesul familiei tradiționale ca vreuna din aceste dihănii să-i devină jandarm.

 Florin Buhuceanu este președinte executiv ACCEPT și membru de board ENORB-European Network of Religion and Belief

#accept #coalitia pentru familie #florin buhucean #lgbt #referendum #familia traditionala #oradea #romania #familie #religie #dezbatere

[youngprofessionalsoradea]

Deceniul Întunecat

De câteva luni, jurnaliști și politicieni ne anunță re-deschiderea Muzeului Țării Crișurilor, anul acesta, în 18 mai. Muzeul și-a restrâns activitatea în 2006, când sediul său a fost retrocedat proprietarilor de drept; dar acest lucru nu justifică absența sa de peste un deceniu. Închiderea reprezintă o traumă încă greu de calculat: o întreagă generație de școlari nu au ajuns să vadă celebra ”monoxilă”, barca dintr-un singur trunchi de copac, sau scheletul de mamut ce avea o sală rezervată doar pentru sine. Iar dacă stricăciunile asupra tinerei generații le vom observa doar mai târziu, cealaltă parte a traumei o cunoaștem prea bine: al cincilea muzeu din țară a fost, negreșit, hegemonul cultural al orașului nostru, iar brusca dispariție a creat haos și părăsire. Dacă azi ne bucurăm de iminenta întoarcere la normalitate, trebuie neapărat să vorbim și despre ce s-a întâmplat în întunecatul deceniu în care Oradea nu a avut muzeu. Fiindcă, într-un fel sau altul, nu îl vom uita niciodată.

Povestea anilor 2006-2017 este una a tâmpirii lente și accentuate a populației, dar și a unei aprigi lupte la care au participat, în chip neașteptat, zeci de organizații și sute de cetățeni, din teama că, între sigilarea sălilor și mult-amânata redeschidere, oamenii s-ar idiotiza ireversibil. Vorbesc de galeria UAP, care, înghesuită într-un spațiu insalubru, a preluat sarcinile unei întregi secții de artă, oferind tot la două săptămâni expoziții ale artiștilor filialei, organizate din nimic și datorii. Sau despre societatea culturală ”Zenit Nadir”, formată de un regizor și un vameș pasionați de icoane; aceștia, obținând un spațiu absurd în mall-ul Tiago, au organizat vernisaje de tip ”arca lui Noe”: artiști morți, artiști consacrați, tineri sau studenți, fiecare avea un loc, pentru a nu fi uitat și a nu dispărea. Asociația ”Cultură în mișcare”, începută ca for de promovare a drepturilor omului, a lansat seria iconică de proiecții ”Documentare pe Corso”, care a adunat sute de privitori, până când Primăria, certată cu fondatorii, s-a răzbunat anulându-le autorizația.

O federație de grupuri profesioniste și amatoare a inițiat ”Gala Traficantului de Cultură”, un proiect anual ținut în spații industriale mari, care să reunească munca artiștilor tineri pe care lipsa Muzeului îi împiedica să se lanseze. Galeria Konstant, formată în 2010, a oferit cadre cât-de-cât profesioniste pentru pictorii orădeni de avangardă care, deși expun în toată țara, nu aveau unde să își arate munca în propriul oraș. Grupul de animație Metrion a organizat prezentări publice ale creațiilor membrilor săi, dar și proiecții ale festivalurilor de gen în cinematografele părăsite ale Oradiei. Printre amatori trebuie amintită organizația de artă naivă care a făcut din oraș un reper al nișei.

Entități care nu aveau tangență cu artele sau cultura și-au reorganizat activitatea pentru a le face loc: vestibulele Teatrului, al Filarmonicii și al Bibliotecii Universității au devenit spații de expoziție, precum și holul Universității Creștine Partium. Episcopiile Catolice și cea Reformată sau organizații ecumenice precum Posticum au creat și ele programe expoziționale pentru artă și spații ”muzeale” cu patrimoniul din parohii. Cel mai cunoscut exemplu de recalibrare a activității este, negreșit, barul Moszkva, care, în afara concertelor, petrecerilor și târgurilor care îi asigură clientela a investit în programe de sprijinire a artiștilor locali; faptul că, azi, cea mai mare organizație culturală privată din Oradea e o cârciumă nu e spre rușinea culturii locale, ci spre lauda cârciumii, care a făcut loc, cu efort și investiții, expozițiilor, spectacolelor, proiecțiilor de film.

Nu trebuie uitat nici Muzeul care, închis în șase încăperi, s-a zbătut să le umple de viață, mobilizând toate resursele de care mai dispunea: până și casele memoriale, aflate sub ocrotirea instituției, au ajuns să găzduiască expoziții și conferințe ce nu încăpeau în spațiile organizației-mamă.

Ultimul deceniu e povestea unei improbabile și nerostite solidarități: artiști, afaceriști, școli, biserici, galerii și cârciumi s-au străduit ca orașul noastru să păstreze un minim de demnitate, să nu se sălbăticească definitiv. Nu vreau să fiu înțeles greșit: activitatea a fost departe de standardele minime, munca acestora fiind asemeni agriculturii de subzistență, suficientă pentru a-i hrăni pe cei din jur cât să nu moară de foame. Stimații cititori știu că nu am fost și nu sunt de acord cu multe din entitățile amintite; cu unii am avut conflicte deschise și violente, soldate cu gesturi de neiertat. Dar acestea nu schimbă faptul că, deseori, aceleași persoane au lucrat din nimic și în pierdere, finanțând singure evenimente care să le dea și lor, și vizitatorilor impresia că, totuși, suntem orădeni, iar asta înseamnă oameni rafinați și eleganți, nu fiare tâmpite închise în fabrici și ghetouri. Trebuie amintit și că acest chin nu s-a bucurat de ajutorul Primăriei, ci dimpotrivă: multe organizații au fost umilite și sabotate de slujitorii administrației, iar redeschiderea Muzeului a fost amânată cu orice preț, în speranța ca instituția să moară și să-i lase prădătorului sediul nou.

Iar acum, câteva rânduri despre mine: stimații cititori mă cunosc, în special, din pressa locală, datorită scandalurilor provocate de etapele proiectului ”Muian”. Am studiat regie de teatru în prestigioasa Academie de Arte Scenice din Ulm; profesorii mei au fost persoane deosebit de importante în tinerețe. Dar nici eu nu mă pot plânge: licența mea a fost creată când eram în anul I și a primit notă maximă din partea comisiei de evaluare, venită tocmai de la Tubingen. Din acest motiv, am o incontrolabilă superioritate când zbiară înspre mine reporteri fără studii sau dăscălițe cu diplome de la Sorbonica, așteptând să le dau seamă despre ce este arta. Suntem din lumi diferite, ca extraterestrul aterizat pe un câmp de cartofi. Dar, ce-i drept, nici eu nu vin cu gânduri pașnice. La fel de rece mă lasă ”jurnaliștii” tabloidelor locale. În definitiv, imaginea pe care o redau despre mine nu dumnealor au alcătuit-o, ci eu însumi, iar ca un artist interesat de obscenitate publică și scandal să se ferească de acestea nu e logic. Însă trebuie înțeles și de care parte a scandalului și a obscenității publice mă aflu: nu eu sunt cel ce își hrănește familia vomitând calomnii pentru 30 de lei. Acest lucru nu trebuie uitat și, de aceea, îl voi rosti tot mai des.

În deceniul de somn al Muzeului, m-am ocupat de formarea unei organizații non-profit, cunoscută publicului ca galeria Visual Kontakt. Este celebră prin proiectele sale scandaloase, dar scopul activității a fost și rămâne susținerea artiștilor și a proiectelor lor. În ultimii opt ani, galeria a adus peste o sută de artiști români și internaționali în umila Oradie. Dintre aceștia, mulți erau deja consacrați, iar alții s-au lansat tocmai aici, ajungând bursieri ai Academiei Române, artiști ai pieței internaționale și expozanți la Bienala de la Veneția – pentru necunoscători, aceasta este ca un fel de guvern mondial al Artei. Galeria are de departe cea mai mare colecție de artă privată din oraș - și una din cele mai mari România. Din nou, nu doresc să fiu greșit înțeles: scopul acestei activități a fost, de fiecare dată, artistul, nu publicul, așadar nu mă interesează dragostea masselor. Totuși, mă nedumiresc următoarele situații:

Anul trecut, când un consilier liberal de profesie dentist s-a gândit să cheltuie fonduri comunitare pe un proiect de ”artă stradală” în preajma alegerilor, m-am oferit să îl plătesc eu însumi și să las artiști români emergenți să îl creeze. Atunci, am fost insultat de publicația Bihoreanul, cea a cărei redacție numără membri trimiși la pușcărie pentru șantaj, dar și un verdict definitiv de insultă și calomnie. Până azi, proiectul nu s-a ținut, dar banii au fost, negreșit, cheltuiți.

În octombrie, nou-înființatul Muzeu al Orașului a emis un anunț public prin care cerea să i se doneze patrimoniu, întrucât nu are cu ce umple spațiile Cetății. Atunci, am oferit conducerii să aleagă ce lucrări pofteau din patrimoniul galeriei și să le țină în custodie gratuit. La o săptămână de la începutul discuției, directorul a fost demis. Acum văd că unul din angajați, domnul Costea Constantin, organizează în instituție expoziții ale galeriei dumnealui, cea care, neavând sediu, pare să își continue activitatea prin finanțare publică.

Tot atunci am alcătuit o colecție de carte Art Nouveau; cu aproape 1000 de design-uri unice, este cea mai mare astfel de colecție din România (Bertha Books). Dar, când m-am prezentat la Muzeul Art Nouveau – cel care, din lipsă de fonduri, organizează nunți și expune imagini descărcate fraudulos de pe Internet – oferind să le las gratuit în custodie, doamna director Lupșea m-a refuzat în chip insultător. Mă întreb dacă motivul am fost eu, cu spaimele pe care le stârnesc, sau faptul că m-am îngrijit să îi arăt doamnei o selecție compusă doar din cărți ungurești...

Stimații cititori să nu creadă că m-aș plânge: caut să fac înțeles în ce măsură a contribuit Primăria la eforturile de a salva cultura de la dispariție în Deceniul Întunecat și, deoarece nu se cade să vorbesc în numele altora, pot doar înșira experiențele mele. Din fericire, Muzeul se redeschide și întunericul se va risipi. Mă tem, doar, ca bucuria revenirii să nu facă uitată munca acelor ani, în care atâția oameni au încercat să își salveze orașul. A-i ajuta acum e târziu și inutil, iar a le ridica un monument e, poate, prea mult. Dar merită, cel puțin, să fie purtați pe brațe și să li se rostească public numele, într-un lung discurs de mulțumire.

Gabriel Miloia (29 de ani) este un artist conceptual. A studiat Regie de Teatru în Ulm, Germania. De opt ani conduce galeriile Visual Kontakt. În prezent locuiește și lucrează la Oradea.

#gabriel miloia #oradea #ypo #muzeu #metrion #galatraficantuluidecultura #partium #muzeul tarii crisurilor #posticum #konstant #visual kontakt #festum varadinum #uap #arta #cultura #civiliatie #primarie #ilie bolojan #young professionals #tineri profesionisti #zenit nadir #cultura in miscare

[youngprofessionalsoradea]

Statistica distractivă

În 2016, Guvernul propunea reclasificarea tuturor localitătilor din România. Potrivit proiectului, orașele urmau să fie impărtite în șapte categorii, iar comunele în două. Timișoara, Cluj, Craiova, Constanța și Iași deveneau municipii "poli regionali principali cu potențial transnațional” iar Oradea ar fi intrat în a doua categorie, a ”polilor regionali secundari”, unde au mai fost incluse orașe precum Arad, Pitești sau Bacău. Din august 2016 și până azi nu au fost făcute declarații despre cum afectează noul statut infrastructura economică a orașului sau ce impact financiar are asupra locuitorilor. Proiectul a fost creat pentru a susține regiunile cu trend de creștere și modernizare, afectând atât impozitele, cât și finanțările directe de la Guvern. 

Un criteriu important pentru reclasificarea a fost numărul de locuitori. Prima și singura idee salvatoare, pe care aleșii au vrut să o concretizeze încă din 2015, a fost unirea cu Sănmartin. Referendumul, numit în presă locală mai în glumă mai în serios ”Mica Unire Pentru Oradea Mare” a adunat o prezență de doar 19%. Nu o dată....ci de 2 ori – a doua oară ceva mai mulți, dar nu îndeajuns. Dorința de unire a Primarului Bolojan a fost stinsă cu autoritate abia în 2016, de către instituția menită să-i protejeze pe cetăteni de abuzurile administrației de stat, Avocatul Poporului, care a apreciat că organizarea celui de-al treilea scrutin este un act anticonstituțional. Dar dincolo de legislația potrivnică, senatorul Cristian Bodea nu înțelegea de ce locuitorii din Sânmartin și orădenii nu manifestă încredere deplină în proiectul de unificare, mustrând vădit electoratul:

”Votul cam scârțâie. De parcă nu am avea toți interesul să aducem la oraș Băile Felix și să le exploatăm ca lumea. Dar, noah, așa-i românul: pică pară mălăiată în gură lui nătăfleată. Hai să stăm tolăniti pe canapea și să asteptăm să ne rezolve alții problemele”

Dar să încercăm să înțelegem temerile locuitorilor din Sânmartin (la ei referendumul a trecut cu 40% prezență și 54% DA, adică 1 din 5 locuitori era efectiv pentru) și ale administrației comunale care a respins rezultatele după eșecul de la Oradea, și să le mulțumim orădenilor că nu le-au făcut vecinilor un rău gratuit. Proiectul de unificare aducea cu sine taxe mari, pentru ambele localități. O primă măsură ar fi fost înlocuirea celor două abonamente de transport valabile în Sînmartin și Oradea, fiecare de câte 70 lei, cu unul singur, de 110 lei. Nu este clar de ce și-ar fi dorit cineva să plătească cu 40 lei în plus pentru aceași rută. Poate și aici, ca în ”Belgravistan”, oamenii se sperie de ieftiniri ca de diavol. Conform coeficienților prevăzuti de lege, dacă pentru o casă situată în cea mai bună zonă din Sînmartin proprietarul trebuie să achite un impozit de 100 lei pe an, pentru una situată într-o zonă marginală din Oradea suma este de 209 lei pe an. Ca urmare, localnicii comunei ar fi plăti un impozit cel puțin dublu. Mai presus de toate, alipirea ar fi adus comunei administrația orădeană, atât de pricepută în stricarea obiceiurilor și legăturilor comunitare, cum a dovedit în orașul pe care îl are în grijă.

Revenind la subiectul acestui articol, în anul 2014 populația orașelor României s-a diminuat cu peste 37.000 de persoane, trend care se menține și în prezent. Dar site-uri precum Wikipedia ne învață că Oradea a avut o creștere a populației în 2015 cu 12% față de recensământul din 2011! Cu toate acestea, aflăm că Universitatea orădeană, după sesiunea din iulie 2016, rămânea cu 276 locuri neocupate la licență și 43 de locuri la masterat. Ce este important de menționat în informația postată pe Wikipedia este că folosește drept sursă numele unei instituții cu grad mare de credibilitate: o estimare a INS, a cărui ultimă statistică documentată este aceea a recensământului din 2011; estimarea a fost făcută în 2015, iar informația din paragraful destinat orașelor cu peste 100 000 de locuitori e contrazisă de cea din paragraful anterior (link aici). Mai mult, persoana care a făcut pe Wikipedia completarea fabuloasei creșteri se ascunde în spatele unui IP RCS RDS, fără fi înregistrat pe site. E de reținut și faptul că acest IP a accesat site-ul enciclopediei o singură dată, doar pentru a umfla populația orașului cu 26,876 de locuitori în 4 ani. O creștere pe care lejer o putem contesta printr-o simplă plimbare în centrul orașului. 

Comparând aceste date (depopularea întregii Românii și uriașa creștere declarată la Oradea), putem trage concluzia că 60 % din populația care a decis să părăsească orașele din România încă din 2014 au optat să se stabilească în Oradea. Or, dacă criteriul cel mai important care a stat la baza subaprecierii orașului în nouă rânduială guvernamentală a fost retușat fictiv să convingă despre soluționarea problemei, nimeni nu poate reproșa aleșilor că nu fac o treabă excepțională. Rațiunea proprie ne poate păcăli, cifrele mai puțin. Aflăm tot de pe site-ul INS că în județul Bihor, în perioadă statistica 2014 -2015, populația era în scădere cu 1425 persoane, scăderea cea mai mare (989 locuitori) fiind înregistrată în orașe. Date verificate de altfel și de rata de consum a județului, mai mică cu 1,4 % față de 2014. Principalele scăderi de producție le-au înregistrat „Industria alimentară”, și „Productia și furnizarea de energie electrică și termică, gaze, apă caldă” – pe scurt, s-a mâncat mai puțin, s-a băut mai puțină apă și s-a încălzit mai puțin. De altfel putem cita documentul INS (din nou INS!) „Raport privind starea socială din Jud. Bihor 2015” (aici):

”În anul 2015, în județul Bihor s-au înregistrat 5905 născuți-vii, 7563 decese, sporul natural calculat ca și diferentă algebrică între numărul născutilor vii și numărul deceselor a fost de -1658 persoane. Concluzia ce se desprinde din datele prezentate pentru anul 2015 în comparație cu anul 2014, este de inrăutățire continuă a evenimentelor demografice și deci o scădere continuă a populației”

Un criteriu demografic major care a dus la pierderea interesului locuitorilor față de Oradea este scăderea indicelui de dezvoltare umană, care apare definit în manualele de specialitatea ca fiind o măsură comparativă a speranței de viață, alfabetizării, învățământului și nivelului de trai. Acest indice este mult în scădere față de 2011. În ultimii ani foarte multe resurse au fost direcționate spre turism, fără a se ține cont de necesitatea educației și a culturii. Experiența ne arată că una fără cealaltă nu poate asigura progresul. Evenimentele culturale abia dacă reușesc să umple 50% din capacitatea sălilor, iar indicele de utilizare netă a locurilor de cazare ne arată că, de fapt, cea mai aglomerată lună a anului nu este în perioada de concedii, ci Decembrie, cu un grad de ocupare de doar 24,1 %. Pot spune doar că Mamaia, cea mai cunoscută destinație pentru turiști, nu ar supraviețui unui grad atât de mic de ocupare. În schimb Digi24 ne informează că Oradea este în topul celor mai facile și dorite destinații de către străini și încheie anul 2016 cu încasări-record, parte din trendul economic crescător și din excedentului bugetar de 48 milioane lei - ba mai mult, televiziunea cu origini orădene susține că, în 2016, în Oradea ar fi fost mai mulți turiști decât locuitori! Din păcate, statistica economică 2016 nu este încă publică și până atunci nu voi comenta aceste afirmații. Aduc doar în memoria cititorilor că nivelul de îndatorare al Municipiului Oradea este foarte ridicat, 104 milioane de lei în 2016. Dar, dacă există într-adevăr o creștere economică și un excedent pozitiv, atunci de ce taxele plătite de către orădeni sugerează lipsa acestora? Un exemplu la îndemână poate fi taxa pentru parcare, care, ne anunța „Direcția Patrimoniu Imobiliar”, se majorează în 2017 (doc. aici) cu 30% față de 2015 (doc. aici). Venitul din parcări în 2015 depășea 2 milioane euro ( doc. aici). 

La începutul anului s-a votat în Parlament renunțarea la 102 taxe și majorarea salariilor funcționarilor publici. Reacția Primarului Bolojan constituie un alt exemplu de creativitate, de data aceasta contabilă: în luna ianuarie a acestui an au fost concediați 2 % din funcționarii publici și s-au propus majorări de tarife care să compenseze diferențele de încasări rezultate din ”tăierile Dragnea”. Astfel, serviciile oferite de „Societatea Administrația Domeniului Public ” își cresc tarifele cu până la 200% de anul 2016, ceea ce afectează dramatic bugetul domestic al orădeanului (doc. aici). De ce gradul de îndatorarea al municipiului Oradea ajuns așa de mare? De ce nu se atenuează, deși locuitorii sunt jefuiți tot mai crunt pentru a le plăti? Cât de naivă cred conducătorii că e Oradea și cât de naivă e în realitate?

De la începutul democrației ne-am sprijinit dezvoltarea pe liberatea informației, ne-am educat în școli cu specializări felurite, totul ca azi să îmbrăcăm puținul și sărăcăciosul cu poleială aurită și fundă roșie, iar mai apoi să le vindem naivilor la preț de mană a zeilor. Dar, mai grav, am învățat să vindem minciuna la preț de adevăr și să ne educăm copiii să creadă orbește în derizorii ocupanți ai funcțiilor cu o brumă de autoritate și potențial de abuz. Am învățat să nu ne consultăm opțiunile și să nu sacrificăm timp pentru a avea o părere despre lumea – sau comunitatea – în care trăim. Public ni se descrie o realitate pe care e mai ușor să o credem decât să o cercetăm. Iar până alegem să deschidem ochii, Oradea este a lor și pe zi ce trece mai puțin a noastră.

 P.S. Întreaga demonstrație de mai sus pălește în fața fatalității administrative: încă dinainte de eșecul referendumului și de încercările de re-clasificare ale Guvernului Cioloș, vechea lege, încă în vigoare, stipulează că orașele sunt finanțate distinct în funcție de clasificarea lor, iar doar orașele peste 200 000 de locuitori sunt demne de gradul I și de finanțările aferente – condiție pe care, din 2011, Oradea nu o întrunește. Vechea lege, ce-i drept, nu s-a aplicat din pricina străvechii incompetențe, totul spre norocul orașului nostru. Dar este, oare, acceptabil și demn ca Oradea să se sprijine pe noroc și incompetență în dezvoltarea sa? Este orașul nostru măreț doar pentru turiști, iar pentru localnici, nu mai presus de un elev care călătorește ”cu nașul”? Căci a o trata ca atare arată cât de mult preț pun conducătorii pe orașul care i-a adoptat și concitadinii lor.

Alexandru Stan (29 de ani) este project manager la o asociație dedicată persoanelor cu autism. 

#alexandru stan #oradea #statistica #ilie bolojan #primarie #depopulare #criza #exod #tineri profesionisti #young professionals #ypo #asministratie #politica locala #statistici false #minciuna #minciuna publica

[youngprofessionalsoradea]

De ce pleacă tinerii din Oradea II

imagine de qpiiii pe deviantart.com

Există un grup de tineri care se tânguie că Oradea e un oraş mort. Se induce impresia că din cauza primarului, a lipsei de viaţă culturală şi a discriminării etnice, oraşul a devenit un loc insuportabil.

Cred că un tânăr foarte talentat este chiar obligat să plece din Oradea dacă vrea să se împlinească profesional. Ce poate face aici un specialist în astrofizică sau un cercetător în genetică? Vă imaginaţi că un universitar tânăr stă la Sorbonica lângă sfertodocţii creaţi de Unchiul Maghiar? De ce ar sta un muzician la Filarmonica din Oradea dacă ar fi dorit de Opera din Viena? Un june pictor ar fi mai avantajat să-şi expună operele la Paris, ori să se masturbeze într-o galerie privată din Oradea?

Tinerii orădeni au două variante: să stea aici şi să trudească la ridicarea oraşului, conştienţi că ei - ba poate şi copiii lor - nu vor ajunge să vadă un oraş glorios, ori să plece într-un loc mai bun. Până la urmă, trebuie să facem din Oradea un loc confortabil pentru cei care rămân aici şi suportabil pentru cei care, din când în când, vin să-şi revadă obârşiile.

Mircea Chirilă, Bihoreanul

Adrian Pop, universitar: Actul auto-sacrificial pe care îl invocați cu prea puțină logică și prea mult patos și îl pretindeți nestingherit generației actuale dovedește foarte limpede eșecul generației precedente sau, altfel spus, al celei de care aparțineți. Migrația creierelor, chiar și din fascinanta Oradie, reprezintă consecința inacțiunii din perioada tranzițională când dumneavoastră ați fost tânăr și probabil auto-sacrificial. De unde, poate, și teama de discontinuități perspectivale [schimbare, în română simplă, n.r.]. Dar să nu mă înțelegeți greșit: contribuția la schimbare este proporțională cu capacitatea individuală; poate în cazul dumneavoastră nici nu se poate vorbi despre eșec. În fine, sper să fi avut și dumneavoastră parte de ceea ce francezii numesc “jouissance intellectuelle” în timp ce răsfoiați “almanahele” cu Opera din Viena sau galeriile din Paris.

Timea Matyas, traducător: “… să stea aici şi să trudească la ridicarea oraşului, conştienţi că ei -ba poate şi copiii lor - nu vor ajunge să vadă un oraş glorios…” – dar totuși, ce e aici? Oradea de când e în Argeș , iar pe mine de când mă cheamă Meșterul Manole? Hai că-mi sacrific primul-născut, că poate-poate a doua, a treia oară iese Palatul Vulturul Negru ... sau Ciuperca...sau nu se mai crapă piatra pe Piața Unirii.  

Nora Tiu, actriță: Afirmația"...trebuie să facem din Oradea un oraș confortabil... și suportabil..." mă duce cu gândul la un azil de bătrâni, unde muribunzilor li se oferă toate condițiile să treacă în neființă, confortabil pentru ei și suportabil pentru aparținători. O fi Oradea un oraș muribund, dar există și un aparat cu șocuri electrice, reprezentat de tineri, de profesioniști, unii chiar școliți in etern blamata Universitate Oradea, alții școliți în etern lăudatele universități ”de prestigiu” din Vest și care dau încă ritm inimii obosite. Tot ce trebuie e să nu mai fie hărțuiți ci, poate, încurajați un pic.

Andrei Olteanu, medic: N-am să merg într-atât de departe încât să spun că e jignitor articolul, e ironic însă și noi suntem la fel, într-o oarecare măsură. E și el o reacție la adresa unor probleme reale pe care noi le prezentăm succint, articolul încercând să le minimalizeze sau să le transforme în sclifoseli puerile. Societatea va fi mai tot timpul conservatoare și va încerca să păstreze acel 'status quo' indiferent de problemele pe care unii din cetățenii ei le ridică, fiind mai ușor să astupi vocile nemulțumite decât să le amplifici și să le rezolvi doleanțele; din fericire, acum, astuparea vocii noastre nu înseamnă închisoarea sau Canalul sau corectările de la Pitești.

Oamenii încă din școală sunt obișnuiți să repete ce li se spune de mai sus, astfel li se cristalizează un mod de gândire impersonal rezumat la a repeta vocile altora la nesfârșit, într-un fel de "telefon fără fir" în care mesajul inițial nici nu mai contează, ci contează reacția emoțională pe care acel mesaj o produce. Ca și contrapunct, aceste emoții sunt echilibrate de omul rațional care își exprimă opiniile bazându-se pe alte cărți sau articole citite, dar reacția generală e la fel ca în școala publică, când ți se spunea coleric: "bine că ești tu deștept!" Respect dreptul la liberă exprimare al oricui.

Gabriel Miloia, galerist: Ce vedem în rândurile scrise de ”jurnalistul” Mircea Chirilă este o tactică de manipulare inspirată de fosta Securitate: în aparență, tinerii sunt îndemnați la un stoicism de bun simț, care vine la pachet cu acceptarea nedreptății și a proastei administrații. Or acestea sunt rele și acum, și ieri, și mâine, și la Oradea, și la București, și în Hidișel. Poate că tinerii pleacă din Oradea tocmai fiindcă, atunci când își exprimă părerile despre administrație, răspunsul nu vine de la Primărie, ci de la câte o fițuică de ”presă independentă” care se zborșește la ei. Nu mă deranjează că domnul Chirilă proclamă o nouă generație de sacrificiu, ci că tocmai dumnealui, dintr-o redacție ai cărei membri au fost trimiși la pușcărie pentru șantaj și care a fost dovedită în instanță că distribuie calomnii, uzurpă autoritatea morală de a oficia sacrificiul. Este dezgustător. Înainte să jertfească tineri prin tastatură, îi propun domnului ”jurnalist” să se înfățișeze desculț, înveșmântat în demisia din colectivul Bihoreanul, cerșind iertare pentru otrava vărsată în mințile oamenilor atâta timp. Până atunci, ochii în pământ.

Alexandru Stan, ONG-ist: cred că nimeni nu se " tânguie " pentru nimic. Oradea este un oraș mort, a cărui groapa s-a săpat când a fost transformat în pol secundar. Nota neasumată în care se scrie despre YPO și ducerea în derizoriu a unui adevăr care macină fiecare structură a acestui oraș sunt semne de corupție cel puțin morală. Mă întreb cu ce preț vă vindeți deontologia profesională, spiritul civic și apartenența la această comunitate, dle  jurnalist Mircea Chirilă?

Astrid Țîrlea, designer vestimentar: Întrebarea “Ce poate face aici un specialist în astrofizică sau un cercetător în genetică?” se vrea a fi una retorică, dar ea are un răspuns foarte succint: nimic. Nimic, fiindca nimeni nu poate deveni specialist într-un domeniu care nu există în Oradea. Se poate în schimb ca un absolvent al Departamentului de Fizică din cadrul Facultății de Științe să devină specialist în “Cool Stuff”, domeniu ce mai mult ca sigur că acoperă un spectru larg de cercetare, după cum vedem în imagine.

#bihoreanul #adrian pop #andrei olteanu #astrid țîrlea #alexandru stan #timea matyas #nora tiu #gabriel miloia #mircea chirilă #calomnie #insultă #oradea #ypo #primarie #young professionals #tineri profesionisti

[youngprofessionalsoradea]

De ce pleacă tinerii din Oradea I

Există un grup de tineri care se tânguie că Oradea e un oraş mort. Se induce impresia că din cauza primarului, a lipsei de viaţă culturală şi a discriminării etnice, oraşul a devenit un loc insuportabil.

Cred că un tânăr foarte talentat este chiar obligat să plece din Oradea dacă vrea să se împlinească profesional. Ce poate face aici un specialist în astrofizică sau un cercetător în genetică? Vă imaginaţi că un universitar tânăr stă la Sorbonica lângă sfertodocţii creaţi de Unchiul Maghiar? De ce ar sta un muzician la Filarmonica din Oradea dacă ar fi dorit de Opera din Viena? Un june pictor ar fi mai avantajat să-şi expună operele la Paris, ori să se masturbeze într-o galerie privată din Oradea?

Tinerii orădeni au două variante: să stea aici şi să trudească la ridicarea oraşului, conştienţi că ei - ba poate şi copiii lor - nu vor ajunge să vadă un oraş glorios, ori să plece într-un loc mai bun. Până la urmă, trebuie să facem din Oradea un loc confortabil pentru cei care rămân aici şi suportabil pentru cei care, din când în când, vin să-şi revadă obârşiile.

Mircea Chirilă, Bihoreanul

Aplicând logica internă a acestui articol de opinie, cred că textul spune mai multe despre autor decât despre YPO: mă întreb ce aspirații și aptitudini jurnalistice are autorul dacă a rămas în Oradea.

Ce spune locul în care a ales să își facă meseria despre un profesionist? Dacă alegem să practicăm jurnalism în Oradea trebuie să ignorăm deontologia profesiei? Să îi părtinim pe unii și să îi împroșcăm cu noroi pe alții? Să dezinformăm cititorii și să le insultăm inteligența?

Cred că poți să fii un foarte bun muzician/ pictor/ grafician/ scriitor/ jurnalist/profesor/ medic etc. și să dorești să te stabilești în Oradea. Și nu cred că resursele profesionale, când vine vorba de anumite activități, țin de spațiul geografic. Desigur, se poate ca lucrurile să stea puțin altfel dacă meseria necesită instrumente de cercetare/ laboratoare specializate care nu există peste tot ca în exemplul dat de autor cu astrofizicianul.

Însă principala problemă pe care o am eu cu acest text nu este legată de frustrările autorului, ci de faptul că i se publică un text în care spune o completă absurditate, cum că fiecare profesie ar atinge excelența doar într-un cadru geografic bine delimitat în mintea domniei sale (muzician la Viena, pictor în Franța). Fără să se gândească că resursele intelectuale, uzul rațiunii, dezbaterea, colaborarea și etica muncii pot exista peste tot și pot schimba lucrurile din jurul nostru. Și am învățat asta aici, în Oradea („urbea de obârșie” ați numi-o, probabil, dumneavoastră într-un stil pamfletăresc, acel stil al postacului old-school), de la un profesor „provincial” de liceu, un om dedicat care a ales să rămână aici în ciuda faptului că putea să predea la fel de bine la o mare universitate. Țin minte o discuție la ora de limba română pe când eram mustrați pentru temele făcute de mântuială. Când unii au răspuns că nu vom ajunge toți mari scriitori, doamna profesoară ne-a spus că este adevarăt și că nu are ambiția să ne facă pe toți mari poeți, ci că ar fi mulțumită dacă va reuși măcar să ne insufle o oarecare etică. Am să încerc să citez din memorie (deși cred că este un citat celebru, nu îl găsesc acum): „Vreau ca dacă ajungeți tâmplari, să faceți scaune de parcă Dumnezeu ar urma să se așeze pe ele.” (Evident că atunci am transformat această lecție în diverse variații de glumă, promițându-ne că vom ajunge cei mai dedicați și buni măturători de stradă).

Oricât de conservator sună această etică, poate fi pur și simplu luată ca o lecție de asumare.

Fiindcă până la urmă, domnule Mircea Chirilă, ați reușit totuși să-mi relevați importanța de a locui în Oradea ca om onest, cu integritate, care să își practice meseria cu deontologie, în ciuda faptului că se pare că mă aflu chiar pe suprafața de 116 km² pe care nu se cunoaște sau practică profesionalismul. Veți sfârși prin a mă transforma într-un cititor fidel al ziarului în care publicați, dacă de asta este nevoie pentru a vă responsabiliza să scrieți articole mai de calitate.

Romina Popa (27 de ani) este autor și istoric de artă. A studiat la Cluj și București și a lucrat ca secretar literar al Teatrului Regina Maria. În prezent locuiește și lucrează la Oradea. 

#romina popa #mircea chirilă #bihoreanul #tabloid #scandal #calomnie #insultă #primărie #oradea #ypo #tineri profesioniști #cultură #young professionals #ilie bolojan #pol secundar

[youngprofessionalsoradea]

Sistemul

Am intrat în sistemul de învăţământ în anul 2013, neştiind, cel mai probabil, ce presupune acesta. Absolventă a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca în 2009, mă gândeam că aş dori să fiu înconjurată de oameni în profesia pe care o voi urma. Astfel, scoteam din ecuaţie oportunităţile departamentului de limbi moderne aplicate ale aceleiaşi facultăţi, pentru a-mi urma mai sus amintitul ideal.

Ţin minte că a fost o bună vreme în care îmi spuneam (în necunoştinţă de cauză, desigur) că aş accepta orice post aş primi în urma concursului naţional de titularizare, un monstru despre care auzeam sporadic pe-atunci. Viaţa a făcut să ocolesc sistemul de învăţământ vreo patru ani jumătate, timp în care am lucrat la un centru de limbi străine unde pot spune că am acumulat experienţă – nu destulă pentru ceea ce avea să urmeze din septembrie 2013. De extrem de multe ori mă simt de parcă nu m-aş fi desprins de şcoală – şi acum sunt în acelaşi loc, la catedră şi văd nenumărate lucruri din perspective diverse.

Un bun prieten de-al meu scria un articol despre fascinaţia statului ca lăcaş al locurilor de muncă. În fond, foarte mulţi şi-ar dori să lucreze acolo, ca să nu mai amintim frecventa glumă (slăbuţă, ce-i drept) pe care o auzim: „E o instituţie de stat, deci stăm.” Să spun că ignoranţa m-a urmat deseori? Am intrat în toată povestea asta cu sistemul de învăţământ neştiind multe. Învăţasem pentru examenul de titularizare, luasem o notă mai mult decât decentă şi iată-mă la prima şedinţă publică – un alt termen necunoscut pentru mine până atunci. Profesoara mea de limba română din liceu, care între timp îmi devenise prietenă, îmi spunea că trebuie să mă titularizez, orice-ar fi. Necunoscând neapărat cuvântul, am rostit un Bine uşor sec.

Ştiu, ignoranţa de care vă scriam mai devreme era/ este doar a mea şi eu eram singura care o putea ameliora sau eradica. M-am titularizat, într-adevăr, într-o localitate aflată la mai mult de 50 km de Oradea, oraşul meu natal. Nu mai fusesem acolo până la ocazia cu pricina. Mă întâlnisem cu prietenele mele după şedinţa publică în urma căreia luasem postul, sărbătoream, mă bucuram, ba chiar făceam scenarii în care aş fi locuit în acea localitate, pentru a nu mă supune greutăţii navetei. Din nou, ignoranţă. Trebuia doar să aştept data de 2 septembrie 2013. 

În acea zi de septembrie pusesem pentru prima dată piciorul în localitatea în care se află postul meu. Primul consiliu profesoral, foarte mulţi colegi, un grup de tinere care navetau şi ele din Oradea. Cu ignoranţa şi naivitatea mea purtate poate involuntar, puneam întrebări domnişoarelor, rugându-le să-mi spună ceva frumos despre şcoala la care urma să lucrez. Din partea lor nu primeam niciun răspuns- aveam să văd totul puţin mai târziu. 

Voi afişa în linii mari situaţia de care dau la locul de muncă. Cu optimism şi aceeaşi doză de ignoranţă, mă gândeam că nu-mi va fi atât de greu să duc la bun sfârşit ceea ce îmi cere fişa postului. Încă de atunci m-a întristat atitudinea multor elevi, care pur şi simplu nu voiau să înveţe şi se părea că vin la şcoală doar pentru a... mânca. Între timp, am înţeles că majoritatea copiilor sunt aşa cum sunt din cauza noastră, a unor dascăli care nici ei nu ştiu care este rolul lor în instituţia de învăţământ (nu generalizez, este vorba de cazuri particulare). Constat că respectul este mai mult decât precar şi se pare că elevul, ba mai mult, părintele are posibilitatea de a conduce şcoala într-un anumit fel, depunând reclamaţii şi apărându-şi mereu copilul. Nu sunt părinte, dar e frustrant să aud că „Profesorul este de vină” în momentele în care elevul îşi depăşeşte zona de influenţă şi se comportă mai mult decât nerespectuous. Din proprie experienţă, era să primesc un scaun în cap în primul an de învăţământ, am fost întrebată dacă sunt virgină, respectiv am fost numită „vacă” anul trecut. Am avut vreo reală vină? Îl trecusem absent pe cel cu scaunul, care şi scotea sunete ciudate între timp, iar ca preambul al întrebării legate de virginitate, drăguţii copii de clasa a şasea pe-atunci îmi spuneau că nu-mi vor acorda respect dacă nu voi face şi eu la fel. Sunt o persoană mult prea calmă, pe care ignoranţa de care aminteam pe parcursul articolulul a făcut-o... imobilă, poate. Recunosc, încă am clase în care nu pot menţine ordinea pentru că nu sunt un tartor, dar nu doar ei pot face linişte. Cred că în momentele în care pierd controlul mă tot gândesc ce se poate petrece în capul lor în mare parte gol de se comportă aşa. Am şi zile de succes în care strig mai puţin, iar nivelul la care predau este destul de scăzut. Iubesc ceea ce fac, dar uneori mi se pare că opt clase de limba engleză (materia pe care o predau) mi-ar fi ajuns pentru cât efort depun la unele clase. 

Cu timpul am mai înţeles că fundalul familial declanşează multe din cele povestite mai sus. Cel mai tare mă întristează când văd copii extrem de capabili crescuţi de bunici, pentru că părinţii lucrează în străinătate. Cu unii elevi merg la concursuri şi mai avem şi reuşite, dar lăsând sistemul de învăţământ la o parte, niciun copil nu merită să fie părăsit. Aici intrăm în alte arii şi acum nu are rost. Da, partea mea umană suferă când vede cazuri mai mult decât triste, dar trebuie să rămân persoana care la trei teme nefăcute dă nota trei. 

Vă daţi seama că naveta nu este stilul de viaţă pe care mi l-am dorit – nu în aceste condiţii, nu pe aceste drumuri, nu în acest scop. Spun că tot demersul acesta seamănă cu un program Work and travel prost plătit. Referitor la plată, ne-au crescut salariile (mi se pare că simt acest lucru). Aştept şi elevi motivaţi, pe lângă cadre didactice la fel de hotărâte. 

Mirajul sistemului de învăţământ este multitudinea vacanţelor plătite. După cum spunea un prieten, este locul de muncă perfect pentru o mamă. E acel loc „cald” despre pe care vorbeşte lumea, locul „cald” care este totuşi desconsiderat de mult prea mulţi din sectorul privat, poate deloc fără motiv. Un alt prieten îmi spunea râzând că ne batem pe posturi, cu toate că luăm 1000 RON lunar. Ei, chiar nu mai luăm bani atât de puţini. 

Din păcate, văd situaţii în care profesorul este mai lipsit de speranţă ca elevul, netrecând de anumite examene şi pretinzând cunoştinţe din partea claselor. Situaţia este doar tristă, iar adevărul este din nou la mijloc. Este imposibil ca un profesor care întâmpină greutăţi la examene să fi fost un elev exemplar, în spatele căruia se afla un alt profesor... probabil la fel de capabil. E un lanţ al slăbiciunilor, ca să folosim limba de lemn. Pentru a o menţine, voi spune că schimbarea e în noi, trebuie doar s-o punem în practică. Aşa voi face şi eu: de luni îmi voi reduce ignoranţa. 

N. a.: Despre situaţia posturilor în învăţământ, puţin mai târziu.

Dorotea Ianc (30 de ani) a studiat engleză și norvegiană și predă limba engleză într-o școală publică.

#dora ianc #invatamant #sistem #scoala #profesor #ypo #young professionals #tineri profesionisti #oradea #studii

[youngprofessionalsoradea]

Alergare pe loc

Conform unora, sunt vinovat de păcatul „originii nesănătoase”: sunt din altă parte a ţării, de lângă Severin. Am făcut Facultatea de Drept la Timişoara, unde am lucrat la Radio Vest. În 2002 am primit propunerea de la unul din directorii postului să vin la Oradea şi să dezvoltăm trustul Naţional FM/TV. 

Pe lângă Media, am acumulat experienţă în administraţia publică, ca director al Casei de Cultură a Municipiului Oradea (CCO). Asta până când Consiliul Local a decis că un birou din Primărie (Direcţia Monitorizare Cheltuieli de Funcţionare şi Organizare Evenimente) poate suplini activitatea Casei de Cultură. După mai bine de trei ani de încercări nereuşite, aşa-zisa misiune a fostei CCO a fost preluată de asociaţia care se ocupă de promovarea turismului (APTOR). Acum nu mai îndeplinește nici minimul obligatoriu de activităţi culturale, întrucât obiectivul asociației este turismul şi nu cultura. Oficial, CCO s-a desfiinţat pentru a ”reduce costurile”, deşi avea doar cinci angajaţi, dintre care două femei de serviciu cu jumătate de normă, iar activitatea culturală era cofinanţată în proporţie de aproape 70℅ din mediul privat. În aceeaşi perioada s-a creat un document al Primăriei, valabil 2009 – 2013, numit "Strategie Culturală" (mai multe aici), dar care nu s-a aplicat niciodată. În document era menţionată şi CCO, principala instituţie care ar fi trebuit să aplice ”strategia”. Culmea, CCO era reprezentată de o poză a Casei de Cultură a Sindicatelor. Celor care au elaborat documentul nu le era clar care din ele este instituţia Primăriei…

Pentru Oradea sunt imperios necesare o strategie culturală de durată și marketing-ul cultural. Majoritatea managerilor din domeniu sunt oameni în vârstă, dovediţi ca intelect şi asumare, dar, din păcate, produsul cultural a devenit o „marfă” greu „vandabilă”; azi, când totul este culoare şi zgomot, „pachetul şi ambalajul” sunt importante, iar cultura nu e suficient doar să existe, trebuie să fie și disponibilă. Bugetul și timpul publicului se împart în mai multe direcţii decât acum 30 de ani, iar produsul cultural îşi găseşte greu un loc în această ecuaţie.

Orice strategie este sortită eşecului dacă nu există un punct de pornire solid. Prin ONG-ul în care activez am contactat un institut din Bucureşti care a făcut o sondare a pieţei culturale în Braşov, să facă una şi la Oradea. Răspunsul a fost pozitiv, dar cheltuielile sunt mari; trebuie multă muncă de teren, persoane care să adune informaţiile, să le centralizeze astfel încât rezultatele să aibă relevanţă. Dar o asemenea iniţiativă ar trebui să o aibă, înainte de toate, Primăria, nu societatea civilă. Eu însumi am experienţă cu greutăţile în absența unui astfel de studiu: în perioada în care lucram la Casa de Cultură, încercam permanent să intuiesc cerinţele orădenilor, iar în lipsa statisticii, activitatea era bazată cel mai mult pe experiment.

E nevoie ca oamenii care înţeleg cultura să conceapă împreună o strategie care să mulţumească şi publicul, dar să ţină cont şi de progresul cultural. Există iniţiative private, dar nu sunt suficiente şi nu ar trebui să fie doar treaba privaţilor să ofere cultură. Plecând de la datele din mediul privat, am observat că publicul este îmbătrânit; pe lângă faptul că tinerii valoroşi pleacă din oraş, cei care rămân nu mai consumă cultură. Dacă publicul nu a fost obişnuit sau a fost dezobişnuit cu varietatea culturii, acum este nevoie de metode ieșite din comun pentru a-l reconecta. Repet, ne trebuie oameni tineri, instruiţi, care să gândească strategii şi marketing pentru necesităţile publicului.

Cultura este sinonimă cu cea mai importantă reprezentare a ei. În Oradea, aceasta este teatrul, spectacolul. Acum o sută de ani, când pe şosele circulau căruţe, oamenii mergeau la o mulţime de spectacole; era un act de divertisment pe care, azi, ni-l oferă televiziunea sau internetul. În lumea reală teatrul nu deţine monopolul culturii şi totuşi, în ultimii 10 ani, în Oradea, cu mici excepţii, a existat doar teatrul. Cred că trebuie să treacă încă un deceniu pentru a recâştiga perioada 2006-2017, deceniul pierdut al vieţii locale. Nu este nevoie de evenimente mari, ci de evenimente de calitate, diverse şi accesibile. Dar trebuie ţinut cont şi că, pe moment, nu mai există public pentru mai multe evenimente majore, desfăşurate simultan. Dacă organizezi în centru un patinoar cu locuri cu mâncare, ateliere de creaţie şi carusel, trebuie să îţi pui problema cine se mai duce la târgul de artizanat din cetate. Dacă sunt două locuri care concurează e important să existe şi public pentru fiecare

Mai nou, Oradea apare lunar în tot felul de topuri inventate de te miri cine. Spre exemplu, este „cel mai sigur oraş din România”, conform site-ului de imobiliare Olx. Sau „cel mai frumos oraş”, rivalizând, vezi-Doamne, cu Barcelona şi Viena. Părerea mea este că există un scop precis pentru care astfel de „ştiri” apar în media cu așa frecvenţă: cineva încearcă să ne convingă că ne e foarte bine aşa, că nu trebuie să mai facem nimic. Există instituţii ale statului şi companii de renume care se ocupă de statistică în toate domeniile şi care sunt mai credibile decât cei care scriu topuri în afara domeniilor lor de activitate (precum site-urile de imobiliare care vorbesc despre securitate), dar nu acestora li se cere expertiză. Dacă veţi întreba orădenii care este cea mai mare grijă a lor, nu vor răspunde că nu dorm noaptea de spaimă că nu avem destule spaţii verzi. Grijile lor sunt că propriul copil nu va reuşi să plece la studii în Cluj, Timişoara sau, mai nou, Viena, Frankfurt sau Londra. De ce? Ca să scape de aici, din „oraşul sigur”, „capitală verde” etc, dar amorţit şi lipsit de perspective. Iar asta mi se pare foarte trist.

Mai mult, când topurile fictive nu sunt îndeajuns pentru a adormi vigilenţa publică, există şi mijloace pentru hărţuirea ”disidenţilor” care înţeleg altfel dinamica şi progresul. Este notorie experienţa mea cu săptămânalul Bihoreanul, care a încercat pe parcursul mai multor ani să îmi distrugă imaginea publică și s-a implicat şi în împiedicarea activităţii Casei de Cultură. De exemplu, domeniul de internet al principalului festival al oraşului, Toamna Orădeană, a fost cumpărat de patronii acestui ziar ca să nu mai poată fi folosit de CCO. O situaţie absurdă care, totuși, nu a suscitat nicio reacție. După aproape 5 ani de procese, au pierdut definitiv şi au fost nevoiţi să plătească daune morale, dar victoria e mai mult simbolică: dovedeşte cu ce trebuie să te confrunţi dacă îndrăzneşti să „ieşi din rând”. Sistemul acesta de a pune beţe în roate și a-i hărţui pe cei care nu sunt de acord nu cred că este definitoriu pentru spiritul oraşului, dar contribuie foarte mult la stagnare.

O iniţiativă personală este „Cultură în Mişcare”, ONG apărut pentru a scoate oraşul din încremeneala care ţine deja de aproape un deceniu. Tocmai de aceea se numeşte „Cultură în Mişcare”. Ne organizăm activitatea sub forma unor conferinţe interdisciplinare la care sunt invitaţi specialişti din Cluj, Timişoara, Bucureşti, dar şi din Ungaria, Franţa etc pentru a aduce experienţa, ideile şi suflul care sunt descurajate la Oradea. Scopul întâlnirilor nu este de a promova insistent o idee, ci de a oferi perspective pe care oamenii să le aprofundeze singuri. Pe lângă conferinţe, urmărim ca invitaţii şi publicul să poată socializa. Spectatorii nu sunt anunţaţi de presă oficială, ci prin invitaţii personale şi prin mediul online; în timp, ne-am format o bază de date cu peste 2000 de oameni care au participat și s-au înscris (mai multe despre Cultură în Mișcare aici). O iniţiativă importantă din perioada în care se discuta modernizarea zonei centrale a fost să ţinem o conferinţă pe subiectul reabilitării spaţiilor publice, la care am invitat specialişti din Timişoara, care trecuseră deja printr-un astfel de proces şi cunoşteau problemele care pot apărea pe parcurs. Am adus de asemenea experţi care lucrează pentru Banca Mondială să vorbească despre perspectivele de dezvoltare economică. Lansăm, de fiecare dată, invitaţii Primăriei, dar nu s-a prezentat niciodată nimeni. "Factorii de decizie" nu participă, dar e important că vin oamenii. Speranţa mea este că efortul va strânge masa critică care să sprijine schimbarea, iar dacă nu, măcar vom fi încercat, în loc să ne predăm.

Flavius Bunoiu (37 de ani) este un antreprenor și ong-ist orădean. A lucrat în administrație publică și conduce o organizație dedicată culturii și drepturilor omului. Mai multe despre Flavius Bunoiu aici.

#flavius bunoiu #casa de cultura #cco #oradea #cultura #marketing #cultura in miscare #primarie #ilie bolojan #strategii culturale #marketing cultural #bihoreanul #proces #insulta #calomnie #ypo #young professionals #tineri profesionisti

[youngprofessionalsoradea]

MARTA JAKOBOVITS STĂ DE VORBĂ CU ALEXANDRU STAN DESPRE ARTĂ ȘI CULTURĂ ÎN ORADEA DE IERI, DE AZI ȘI DE MÂINE, partea II/II

continuare; pentru partea I, apăsați aici

Eu am „defectul" de a fi întotdeauna optimistă, și atunci nu pricep îndeajuns dezamăgirea pe care o poate aduce lipsa frumosului în sufletele oamenilor. Aud în cadrul conferințelor la care particip, din partea oamenilor în măsură să construiască o opinie publică, că arta a murit. Eu cred că arta, ca orice altceva, se schimbă, rămân și tehnicile vechi, dar tinerii aduc genialitate și lucruri noi în artă. E foarte important să ținem pasul, altfel rămânem în urmă și prăpastia ne poate da senzația că arta a murit.

Pentru orice produs sau eveniment destinat consumului, publicitatea este foarte importantă; eu sunt interesată de toate evenimentele în domeniul meu, dar mi se întâmplă, uneori, ca informația să ajungă târziu și la mine. Iar acesta este un alt subiect important. Norocul meu este că, fiind ”în interior”, primesc invitații direct de la colegii mei și astfel ajung să particip la evenimente. Ar trebui să existe mai mult interes ca măcar evenimentele care există, cele mai multe în sistemul privat, să ajungă la public. Lipsa interesului, dar și a mediatizării, omoară cultura. La Deva, spre exemplu, au o revistă special destinată promovării evenimentelor și artiștilor. Este de o importanță extraordinară. Ca și respectarea cuvântului dat: dacă s-a promovat un eveniment și s-a lansat o invitație către public, acel eveniment trebuie să se țină. Sunt cazuri în care, din varii motive, data nu este cea corectă sau evenimentul nu se mai ține, dar vizitatorii nu sunt anunțați și nici orientați către o altă dată, or astfel se pierde definitiv publicul interesat. Este o chestiune de respect, care trebuie asumat și arătat.

Relativ la modul în care se fac lucrurile: spre exemplu, după renovarea Cetății, mă așteptăm ca acele spații frumoase să nu întâmpine probleme în a fi închiriate; știu că au existat în jurul meu voci care le-au desemnat ca fiind scumpe, prea scumpe, și probabil că au dreptate. Dar, ca linie de business, aceste încăperi întâi ar fi trebuit să fie promovate și sprijinită ocuparea lor. Adevărul este că nu ai ce vizita în Cetate nici acum, după un an de la deschiderea oficială. Țări ca Finlanda sau Ungaria au găsit soluții să promoveze si să sprijine artiștii și meșteșugarii, asigurând activități continue în spațiile culturale. Și în România, la Târgu-Mureș în Cetate, artistul are și atelier, dar și o mică galerie, astfel poate lucra în intimitatea necesară lui, dar alături are și o încăpere deschisă publicului, dându-i prilejul de a fi văzut, de a socializa. Totul se întâmplă cu sprijinul Primăriei de acolo. Mă uit din nou spre orașul nostru, și nu văd un astfel de sprijin. Din afară, percep Primăria că fiind depășită de probleme și pare să nu aducă soluții în zonele în care e urgentă o direcție clară.

Eu intenționez să propun și să formez un Consiliul Cultural, care să vină cu suport de specialitate și, mai ales, cu soluții la toată lipsa de viziune care duce dezvoltarea orașului într-o zonă de supărare și dezamăgire. Dau exemplu orașul Sf. Gheorghe, de cinci ori mai mic decât Oradea, unde în centru vezi un muzeu care te primește cu exponate, iar alături vezi galerie lângă galerie; într-o singură plimbare te întâlnești cu frumusețe, diversitate și idei din toată Europa. Norocul este că și primarul, și directorul de muzeu, și directorul centrului cultural, toți vor cultură și au înțeles că pe asta trebuie să mizeze pentru o dezvoltare continuă și pozitivă, astfel că întorc din buget în jur de 20 de procente sau poate mai bine înspre cultură. Ca orădean, le admir efortul și îmi spun că, iată, succesul e posibil; mă gândesc că oamenii de afaceri din orașele acestea investesc tocmai pentru că aventura în lumea artelor este mereu de actualitate și singura care curăță simțurile după uzura cotidiană. Exemplul de urmat este simplu, economicul și cultura trebuie să fie într-o relație de reciprocitate. Tot ce se investește se întoarce în economie prin atragerea publicului local, apoi național, apoi internațional.

Omul sfințește locul, dar și locul are reguli despre cum își dorește să fie sfințit. Am prieteni în Belgia care au rămas uimiți de multitudinea de clădiri în stil sécession, una lângă alta. E nevoie de o calificare înaltă să cosmetizezi fața Oradei, ținând cont de la ce pornești. Standardul este deja mare, și nu poți ghici ce merge sau nu lângă o clădire sau un spațiu care reprezintă atât de mult. Trebuie să știi! Altfel, riști să-i anulezi valoarea. Un loc pe care eu îl regret, și mă întorc la Piața Centrală, este stația aceea de tramvai, m-a șocat mult timp; acum, cât de cât, m-am obișnuit. Poziționarea este foarte rea și întrerupe perspectiva pieței, iar metalul acela din care s-a construit stația nu avea ce să caute în mijlocul unei piețe sécession. Mai mult, dacă nu ești de-al locului, într-o secundă te poți trezi cu tramvaiul peste tine, până să îți dai seama ce reprezintă construcția aceea.

Când eram tânără, am fost invitată, împreună cu soțul meu, de conducerea orașului Sf. Gheorghe, să locuim acolo, iar gazdele ne puneau la dispoziție atelier și casă. Strategia conducerii din Sf. Gheorghe pe atunci era să strângă artiști. Orașul lor nu arăta așa cum arată acum, așa că am ales frumusețea Oradei și am ajuns să mă simt acasă doar aici. Din păcate, Oradea nu a avut aceeași strategie. Însă, dincolo de toate acestea, ca orice alt orădean, mă confrunt și cu alte probleme, mărunte, directe și numeroase: spre exemplu, în unele camere în timpul iernii sunt doar 11 grade, iar când încep ploile, pivnițele se inundă, deoarece canalizările sunt defectuoase...

...într-adevăr, ne dăm seama că, șezând în salonul elegant, amândoi purtăm haine groase, iar termometrul telefonului inteligent arată 13 grade – ceva mai mult, dar totuși nu îndeajuns.

Atelier 35 a fost un grup de artiști români de avangardă din anii `80, al cărui sediu era la Oradea. În aceeași perioadă, autoritățile comuniste au înființat festivalul bienal ”de teatru scurt” –destinat producțiilor Studio din toată țara. Împreună, Atelier 35 și Festivalul de Teatru Scurt au făcut ca, timp de un deceniu, Oradea să fie cel mai important centru al artei de avangardă din România. Azi, din lipsa susținerii locale, administrația și arhiva Atelier 35 s-au mutat la București, iar Festivalul de Teatru Scurt, devenit ”Festival Internațional de Teatru”, este internațional prin participarea trupelor din Republica Moldova și prezintă orice producție, indiferent de stil sau spirit. În fiecare an, teatrul orădean își acordă câte un premiu în festivalul pe care îl găzduiește.

Marta Jakobovits este artist ceramist. Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, după schimbarea de regim a organizat numeroase cursuri și tabere internaționale de ceramică. Este membru al Academiei de Arte a Ungariei, a Academiei Europene de Arte și Cultură din Rotterdam și a fost membru în consiliul de conducere al Christian Artists Europe. A primit mai multe recunoașteri și premii de stat din partea guvernelor României și Ungariei și a expus în instituții prestigioase din Europa, Canada și Japonia. Ultima sa expoziție personală din Oradea a avut loc în 2010, într-o instituție privată. Proiectul dumneaei cel mai recent poate fi văzut la București, începând din martie 2017.

#oradea #ypo #young professionals #tineri profesioniști #artă #artist #marta jakobovits #alexandru stan #pol secundar #atelier 35 #politici locale #politici culturale #primarie #ilie bolojan #incultura #patrimoniu #proiecte #turism

[youngprofessionalsoradea]

MARTA JAKOBOVITS STĂ DE VORBĂ CU ALEXANDRU STAN DESPRE ARTĂ ȘI CULTURĂ ÎN ORADEA DE IERI, DE AZI ȘI DE MÂINE, partea I/II

Deși, din pricina programului încărcat, e mai mereu închisă în atelierul său, Marta Jakobovits, artist ceramist, își găsește totuși timp pentru o pauză de ceai și o discuție despre idei, energică și gata să se implice, ca artist și om de cultură cu îndelungată experiență, în viața orașului care a adoptat-o și pe care îl numește ”acasă”.

Născută într-un sat din județul Sălaj și crescând sub apăsarea unui regim rigid, artista reușește să ne dea o lecție de libertate de expresie și gândire, fără ca măcar o clipă să îi certe pe cei de azi, pe generația tinerilor artiști (și ne-artiști) care s-au bucurat de dezvoltare într-odemocrație plină de drepturi și de șanse.

Marta Jakobovits își amintește cu drag despre o Oradie vie și efervescentă, ale cărei frumuseți, valori și oameni au dispărut nu demult, vorbind, totuși, despre un prezent lucid și un viitor plin de optimism. Începem cu o recapitulare a personalităților și locurile despre care nici eu, dar nici orădenii get-beget nu par să știe destule și despre care, cu cât aflu mai multe, cu atât îmi doresc mai mult să le fi cunoscut. Aflu, astfel, despre o platformă de lucru pentru tineri artiști numită Atelier 35, care mobiliza creatori din centrele importante din țară și ale cărei proiecte se bucurau de sprijin și finațare chiar și din partea Ministerului Culturii…

…Exista o galerie, galeria Mercur, pe Republicii, unde se țineau evenimente și unde expuneau artiștii orădeni și nu numai. Astăzi nu mai există nici Atelierul 35, și nici galeria, spațiul a fost transformat într-o sală de jocuri, iar acum funcționează ca prăvălie de pantofi. Artiștii orădeni nu mai sunt promovați și nu au niciun spațiu al lor, unde să își exerseze munca. Cu toate acestea, spațiile din Cetate rămân goale, și cei ca mine rămân cu uimirea și speranța...

Din partea Primărie tot aștept să vină la conducere oameni de cultură, sau cărora să le pese măcar de cultură. Urmăresc orașele unde s-au nimerit astfel de persoane și văd cum locul se dezvoltă prin turismul cultural. Cultura sprijină economia, iar în Occident se vede clar că până și într-un loc peste care a trecut o nenorocire sau unde nu se află nimic de interes, dacă se investește într-un proiect cultural, înflorește toată regiunea. Cultura este în strânsă legătură cu calitatea vieții.

Avem noroc că, în Oradea, fiecare generație de artiști a adus oameni valoroși care în sfârșit încep să se solidarizeze. Un motiv pentru care îmi place YPO e acela că este o primă acțiune de a uni oamenii într-un singur interes. Generația mea a făcut tot ce a putut și a fost bine că am avut inițiativă, dar acum este momentul ca cei tineri să preia ștafeta. În timpul lui Ceaușescu, chiar dacă perioada a fost grea, aici în oraș era Atelierul35, erau activități culturale și o galerie mare pe strada principală. Proiectele erau conduse de oameni care știau să dezvolte sentimentul de apartenență; împreună am organizat activități pentru care veneau oameni de la București, și anii aceia au fost foarte însemnați pentru artiști și pentru dezvoltarea locală. Artiștii, nu doar cei de astăzi, se pot pierde foarte ușor în lipsa unor stimuli culturali.

Din păcate, nu știu cât cunoaște publicul din performanțele sau eșecurile artiștilor orădeni. Lipsesc inițiativele din partea Primăriei de a sprijini creatorii consacrați și emergenți. Mai mult, aceștia ar fi primii în măsură să își dea părerea despre ce înseamnă calitatea estetică pentru proiectele de renovare și muzee. Primăria are scuza că nu știe ce planuri au artiștii, dar cred că trebuie să recunoască faptul că are nevoie să consulte specialiști înainte să decidă asupra proiectelor care afectează o comunitate întreagă. În timpul comunismului, existau astfel de relații între oficialități și artiști. Profesioniștii erau consultați despre ce și cum trebuie făcut în oraș pentru a păstra valorile intacte și pentru a aduce un plus și nu un minus. Cred că este în interesul orașului și al Primăriei ca acesta să fie modul în care se iau deciziile. Responsabilitatea trebuie să rămână în seama celor care și-o pot asuma.

Mă gândesc că și în propria casa urmărești calitatea, iar într-un oraș vorbim despre calitatea care influențează direct economia locului, turismul și starea de bine a celor care îl locuiesc. Ciuperca a fost o greșeală care mă face să mă întreb care e hotarul dintre neglijență și iresponsabilitate. Nu cred că este nevoie de pedeapsă și nu trebuie să punem la zid pe nimeni, dar trebuie să ne asigurăm ca măcar pe viitor să existe o comunicare între părțile cele mai în măsură să își spună părerea și autorități precum Primăria sau Consiliul Județean.

Îmi vine în minte Piața Unirii, un alt exemplu care trebuie discutat. Din punct de vedere estetic, are calități, dar dă niște soluții insuficiente la problemele de trafic și de funcționare. Îmi aduc aminte de ceva ce mi-a spus un prieten venit în vizită din străinătate: „Dar ce e morga asta aici în centru?", referindu-se la stația de tramvai din mijlocul Pieței Unirii. Ceea ce întâlnim zi de zi contează foarte mult și mă bucur de unele zone, ca strada pietonală sau centrul aerisit. În Cetate s-au făcut multe, și asta e bine, dar contează foarte mult în cazul unei renovări să păstrezi autenticitatea locului. S-a renovat prea mult, ar fi trebuit să dea  mai multă atenție elementelor care  păstrează atmosfera de vechi, patina vremii. Curățat, așa cum apare acuma corpul principal al cetății te face să te îndoiești că ar avea o istorie atât de veche.

Politica nu s-a schimbat foarte mult, cu câteva onorabile excepții. Îmi aduc aminte că demult, pe vremea fostului regim, tânără fiind, am fost surprinsă să îmi dau seama de ce fel de oameni ne conduc. Adevărul e că tipologiile politice sunt de tot felul, dar mereu aceleași. Totuși, am încredere. Dacă privim pe hartă, sunt câteva orașe mai mici decât Oradea care au reușit să își fortifice muzeele și centrele culturale. Dacă privim larg pe harta Europei Centrale, orașul nostru ar putea să fie un centru de cultură cu greutate. Debreținul este un oraș mult mai mic, mai neînsemnat, și au puțini artiști, dar uite ce mare centru cultural au acolo! Centrul de cultură MODEM atrage la acțiunile sale oameni din toate părțile Europei și este renumit.

Oradea vrea să atragă turismul, dar cartea sa de vizită rămâne în continuare săracă. De 10 ani este gata noul sediu al Muzeului Orașului, este un spațiu generos; din păcate, activitatea instituției este suspendată de tot atâta timp. Sunt promisiuni că se va încheia procesul de mutare, și de promisiuni ne bucurăm întotdeauna, dar este momentul să isprăvească. Dacă se va muta, va fi nevoie să se elaboreze o nouă concepție de promovare, cu deschidere la vremurile noi și la viitor. Dar, din cauza îndelungatei pauze, cred că oamenii trebuie reeducați la existenta lui [a muzeului] și a mediului cultural pe care îl aduce, începând chiar cu elevii, prin programe muzeale destinate lor. Necesită timp, poate mai mult decât s-a pierdut deja.

Cu toate că în Oradea nu s-a menținut măcar un minimum de evenimente reale de cultură, dorință există într-un fel. Într-o perioadă din viața mea am lucrat cu cei de la Posticum, cursuri de artă la care veneau deopotrivă medici și șoferi de camion, tineri sau mai puțin tineri. Simțeam în mijlocul lor că viața te poate îndrepta pe o cale, dar dorința de a avea anumite trăiri deosebite și de a intra în contact cu propria spiritualitate exista, era reală. Arta aduce cu sine, prin practicarea ei la orice nivel, fericire și o capacitate mai mare de a face față provocărilor din viața de zi cu zi.

va urma

#marta jakobovits #alexandru stan #arta #artist #oradea #cultura #exod #pol secundar #tineri #ypo #young professionals #politica #politici culturale #incultura #patrimoniu #ilie bolojan #primarie #proiecte #turism

[youngprofessionalsoradea]

Sfârșitul Republicii

Să încercăm o trecere în revistă a surrealelor turnúri ale politicii românești din ultimele săptămâni: în decembrie au avut loc alegeri generale care, datorită sistemului de monitorizare computerizată, au fost declarate ”cele mai corecte” din istoria României. Dintre campanii, cea mai de succes s-a arătat una bazată pe promisiunea bunăstării imediate și pe demascarea consiprațiilor oculte menite să submineze poporul român, aducând un procent de 45 % din voturi partidului care a desfășurat-o. Acest partid, frecvent asociat fenomenului corupției și derapajelor de la democrație, este condus de o persoană condamnată la închisoare, motiv de scandal public și de adversitate instituțională: Președintele Republicii a condiționat formarea Guvernului de o serie de criterii de integritate. Printre primele măsuri ale noului Guvern s-a anunțat o hotărâre executivă care urmărea grațierea unor categorii de persoane condamnate, pe motiv că închisorile românești ar fi suprapopulate, iar acest fapt ar atrage sancțiuni internaționale. Decizia, interpretată de Președinte ca un atac la adresa politicilor anticorupție, a mobilizat categoriile sociale care reprezintă opoziția, în special tinerii. Președintele s-a alăturat protestatarilor, iar Guvernul României și trusturile care îl sprijină au declarat că are loc o lovitură de Stat. În urma unui incendiu într-o discotecă, un fost premier și mai mulți demnitari ai partidului de guvernământ l-au acuzat public pe Președinte de arderea cluburilor Colectiv și Bamboo și de uciderea tinerilor. Într-o ședință de Guvern ținută la ceas de seară, hotărârea a fost adoptată, cu un amendament care prevedea eliminarea sancțiunilor pentru anumite categorii de abuz de Putere. Măsura a stârnit proteste masive, iar europarlamentari români și Președintele Republicii au anunțat că, în decurs de două zile, Guvernul României ar urma să desființeze organismele anticorupție. Membrii Guvernului au declarat, întâi, că mențin documentul emis, dar apoi au cedat protestelor și au înlocuit ministrul reponsabil. În urma anunțului de abrogare a hotărârii a avut loc cel mai mare protest din istoria postedecembristă. S-au solicitat demiterea Guvernului și dizolvarea Parlamentului.

Totul pare simplu, atâta timp cât preferința personală filtrează fiecăruia ingredientele care convin: pentru dușmanii Președintelui, este perfect legitimă acuzarea publică de crimă cu premeditare, declararea putsch-ului și tolerarea manipulării legilor, în timp ce adversarii Guvernului sunt dispuși să considere desființarea DNA drept ”minciună bună”, iar dizolvarea Parlamentului proaspăt ales drept acceptabilă. Privită din perspectivă istorică, situația actuală seamănă cu acele cazuri, în care toți jucătorii implicați păreau a se strădui să ia decizia cea mai proastă și mai periculoasă cu putință. Precum Primul Război Mondial.

În ce privește împărțirea dreptății și a adevărului, sunt ușurat să nu am nicio părere, un lux pe care mi l-am cultivat prin îndelungă abstinență: niciodată nu am votat și niciodată nu am participat la vreun protest. ”Decât un cetățean interesat, mai bine un intelectual dezinteresat” ar fi motto-ul de conștiință dindărătul acestui obicei. Apatia răului cetățean e mediul cel mai potrivit pentru privirea intelectului.

Și ce vedem? În primul rând, spectaculosul. Deși nimeni nu s-ar fi așteptat tocmai la această manieră de imixtiune în treburile justiției, măsura Guvernului se încadrează în spectrul mai larg al politicii româneștii și în stilul de conducere consacrat al partidului de guvernământ: fără să fi putut anticipa exact situația, ea nu ne surprinde mai mult decât colții în gura unui lup sau coarnele diavolului cu care ne-am obișnuit. Spectaculosul, neașteptatul, se află în cealaltă tabără, în extraordinara mobilizare și frenezie a protestelor, de o furie și insistență cu care societatea română nu e obișnuită. Iar acesta este diavolul cel nou, cu năravuri încă necunoscute; și totuși, ceva ne pare vag familiar: anume că și acest diavol, ca toți ceilalți, e iubit fără măsură de cei ce îl slujesc: întru nimic nu pot greși tinerii ”frumoși și liberi”, iar până și furia, violența și minciuna devin exemple de înțelepciune, conștiință și bună conduită în ochii celor ce îi alintă din studio-uri.

Dar, mai cu seamă, diavolul cel nou ne amintește de diavolul cel vechi prin aceea că el însuși nu are măsură sau frână, că orice victorie, cât de mică, trebuie urmată de anihilarea dușmanului și, poate, de finalul vieții politice. Să luăm alegerile: partidul învingător a obținut un procent istoric și a devenit partenerul senior al unui guvern de coaliție. Dar victoria trebuia să fie totală și definitivă; cu 45% (așadar, nici jumătate), nimic nu mai avea dreptul să stea în calea marșului triumfal: nici puterile executive ale Președintelui, nici Constituția, nici codul penal, nici instituțiile de anchetă, nici voința celor guvernați, nici măsura sau bunul simț. Iar diavolul cel nou cum se înfățișează? Ei bine, la fel, căci doar naivii au crezut că furia se va opri cu abolirea ordonanțelor de urgență; nicidecum, acestea au fost măruntul succes pe care s-a clădit încrederea în puterile și legitimitatea totală a manifedtanților: să cadă Guvernul, să se dizolve Parlamentul, să fie alegeri noi, să nu existe Celălalt!

Dar diavolul cel nou are și calități noi, care îl fac cu atât mai chipeș și mai insidios: el are magie. Altfel nu îmi explic ciudatul fenomen prin care intelectualii și artiștii din preajma mea, dintotdeauna remarcabili prin moderație, s-au alăturat protestelor. Un demn exemplu de civism, vor spune unii, dar greșesc.

Căci prietenul meu cel mai apropiat, manager de galerie și artist internațional, a țopăit pe sloganul ”cine nu sare, nu vrea schimbare!”; o doctoriță cunoscută, aflată la apogeul carierei sale, a ajuns să zbiere ”Hoții! Hoții!”; un jurnalist și autor agita pancarte cu inscripția ”Dragnea, pe dinții tăi scrie pușcărie”. Aici vedem nu trezirea conștiinței, ci adormirea ei: ca artiști, oameni de litere și medici, stâlpi ai societății și ai culturii, sarcina fiecăruia este nu să strige, ci să conducă, aducând valoare și măsură. Țipetele sunt acceptabile doar din partea celor ce nu au resursele intelectuale de a face ordine în gândirea și acțiunea publică. Rolul artistului este facă artă, fie și despre răul pe care îl percepe, iar tehnologia contemporană îl va ajuta și să creeze, și să își propage creația la timp. Medicul, când dorește să se implice în treburile obștii, e perfect îndreptățit să scrie ziarelor și să acorde interviuri, căci statutul său îi conferă întreaga atenție și influență. Treaba jurnalistului e să publice idei, editoriale și fapte, nu să agite în aer glume de autobază.

Stimații cititori ai platformei YPO - Young Professionals from Oradea parcurg, de mai multe luni, opiniile tinerilor profesioniști și ale oamenilor de cultură despre perspectivele comunității noastre, dar nu cunosc imensul efort organizatoric de a mobiliza artiști, jurnaliști și autori să își scrie gândurile – deși, practic, gândirea este obiectul meseriei lor. Nu mică mi-a fost mirarea ca, pe parcursul protestelor, niciun autor YPO să nu contribuie cu texte pe marginea celor petrecute, dar să îi surprind strigând și agitând flamuri în stradă. Un scriitor, când țipă în loc să scrie, dă dovadă de lene. Iar lenea este un păcat de moarte.

Oare să ne surprindă că, în interiorul celei mai educate generații din istoria modernă, cei cultivați și moderați aleg calea presiunii și a isteriei colective, sau să ne dezguste că, iată, vedem încă o generație în care elitele refuză să se comporte ca elite? Or, cu această întrebare în minte, lucrurile se înfățișează altfel: vedem un guvern corupt, o pressă mincinoasă, o massă furioasă, un președinte crud, instituții încleștate pe viață și pe moarte, toate legate împreună cu noroiul jumătăților de adevăr pe care singurii în măsură să îl dea la o parte, de fapt, îl tolerează. Iar, dacă ideea că Președintele Republicii incendiază discoteci înțesate cu tineri e o minciună sfruntată, ”democrația originală”, ”revoluția anticomunistă” și, mai nou, ”războiul hibrid” sunt acele jumătăți de adevăr care ne fac perspectiva ”putsch-ului democratic” tot mai plauzibilă și mai greu de distins de ”statul de drept”. O Republică în care minciuna iese la fel de ușor din gura Președintelui precum din cea a ministrului de justiție, a reporterului de teren și a protestatarului ”frumos și liber” este o Republică ce are zilele numărate. Iar celor entuziasmați că, în sfârșit, conștiința societății se trezește, le voi aminti că, în natură, fiece vietate se trezește flămândă.

Gabriel Miloia (29 de ani) este un artist conceptual. A studiat Regie de Teatru în Ulm, Germania. De opt ani conduce galeriile Visual Kontakt. În prezent locuiește și lucrează la Oradea.

#gabriel miloia #oradea #politică #proteste #ypo

[youngprofessionalsoradea]

Când s-a isprăvit răbdarea

Înființată în august 2016, platforma YPO - Young Professionals from Oradea a publicat, săptămânal, opinii ale tinerilor calificați și ale profesioniștilor consacrați din orașul nostru. Aceste materiale au adus critici severe activităților locale din toate domeniile descrise, cu precădere cultura, educația și relația cu minoritățile. Deși autorii YPO sunt persoane respectate în comunitate și în pofida seriei de accidente, defecțiuni și situații de criză care s-au produs în majoritatea proiectelor inițiate de administrația locală, membrii YPO au fost hărțuiți și atacați în mediul virtual de reprezentanți ai aparatului politic local și de oamenii de presă loiali acestuia. În ultimele patru luni, mii de orădeni au accesat și au sprijinit pagina YPO, devenită singura voce de opoziție din afara mediului politic. Cu toate acestea, aroganța și apatia administrației au dus fie la ignorarea, fie la discreditarea unui număr tot mai mare de nemulțumiți. Iar cum argumentele și criticile raționale se ciocnesc de urechi surde, din august până în decembrie, Oradea a devenit câte un pic mai săracă, câte un pic mai depopulată, câte un pic mai ruptă de locuitorii săi. Degradarea nu trebuie să continue, iar acest lucru trebuie rostit și asumat.

Stimate Domnule Primar,

Vă scriu în numele platformei YPO – Young Professionals from Oradea. Grupul nostru s-a alcătuit vara aceasta și, prin intermediul mediilor sociale, publicăm săptămânal opinii, dări de seamă și critici ale tinerilor profesioniști de toate vârstele. Mulți dintre autorii noștri sunt expați sau migranți, din care majoritatea și-au părăsit orașul, familiile și prietenii în timpul mandatelor Dumneavoastră de primar. Însă deja cunoașteți aceste lucruri, căci le-ați urmărit și Dumneavoastră, și camarila Dumneavoastră de politicieni și ziariști locali; altfel nu îmi explic de ce moderatorul paginii noastre a șters numeroase atacuri și injurii postate de înșiși consilierii locali liberali, nici de ce jurnaliștii Bihoreanul, dovediți în instanță că au calomniat cu bună știință persoane respectabile, au găsit de cuviință să înfiereze, cu stilul ce îi caracterizează, ”delictele de opinie” ale autorilor noștri.

Vă scriu, în primul rând, pentru a-mi exprima opinia despre rezultatul alegerilor generale din decembrie, cele în care, sub cârmuirea Dumneavoastră ca secretar general, liberalii au eșuat istoric atât la nivel național, cât și la nivel local, ducând la grabnica Dumneavoastră demisie în urma dezastrului. La Oradea, față de victoria cucerită ca primar, ”politicianul național” Ilie Bolojan a scăzut, în doar șase luni, cu peste 40 de procente. Iar faptul că această diferență o constituie dezicerea tinerilor de partidul pe care l-ați cârmuit și de stilul de guvernare pe care îl cultivați este, parțial, meritul YPO și al succesului său în rândul cititorilor orădeni – al miilor de cititori care au accesat platforma și ne-au susținut. Gândul că, lipsit de perspectivele unei cariere în aparatul de Stat central, veți continua să conduceți orașul nostru până în anul 2020 îmi aduce oarecare liniște, fiindcă, după opt ani petrecuți în funcție, numeroase abuzuri și milioane de euro cheltuiți, toate cu scopul de a ne transforma comunitatea în pofida ei pentru a strânge capital electoral, ar fi injust ca responsabilitatea proastei calități, a depopulării și a scăderii nivelului de trai să treacă în contul unui înlocuitor.

În timpul mandatelor Dumneavoastră, orașul nostru a fost condus nu ca o comunitate veche de 900 de ani, ci ca o căprărie. Asumându-Vă mândru dezgustul pentru cultură, ați transformat unul din cele mai efervescente orașe ale României într-un bâlci ”Art Nouveau”, eliminând una câte una instituțiile comunitare și infiltrând cu minioni loiali ”viziunii” Dumneavoastră pe cele județene. Datorită Dumneavoastră, orașul nu are nici muzeu, nici casă de cultură, nici publicații, nici festivaluri. Are, în schimb, târguri cu mâncare ieftină și piese de teatru plagiate... Și un ”muzeu” Art Nouveau, care organizează nunți. Datorită Dumneavoastră, persoane calificate și cu experiență au fost izgonite, pentru ca dentiști ca Sebastian Lascu să cheltuie bani publici pe ”artă”, juriste ca Angela Lupșea să deturneze instituții precum Ordinul Arhitecților și să încaseze sinecurile unor muzee-fantomă, inginerițe ca doamna Lipoveanu să dea avize pentru desfigurarea orașului, iar avocați buni la toate ca domnul Mălan să își asume senin vina pentru proiectele defecte. Datorită Dumneavoastră, cartiere întregi nu se pot spăla și nu se pot încălzi iarna, în timp ce tinerii calificați și cu potențial de a genera profit părăsesc orașul, căci ”marca Bolojan” le oferă doar siguranța unui viitor ca muncitor la banda de asamblare a sordidelor fabrici din afara urbei. Sub conducerea Dumnavoastră, Oradea și-a pierdut statutul de municipiu de rang I din pricina depopulării și tot de atunci, șicanați de naționalismul din administrație, maghiarii părăsesc orașul în cel mai mare procent de după anii `90. Sub conducerea Dumneavoastră, moderator al ordinii morale a devenit jurnalul Bihoreanul, o zdreanță sordidă de scandal cu membri trimiși la pușcărie pentru șantaj și un verdict definitiv de insultă și calomnie. Dacă acestea nu Vă deranjează, sper să fiți de acord că, de vreme ce îi deranjează pe alții, lucrurile se înfățișează cu o gravitate care nu admite nici aroganță, nici dezinteres. Căci, așa cum Înșivă susțineți, faptele vorbesc de la sine: renovările Vulturul Negru, prăbușirea Dealului Ciuperca, îndatorarea, depopularea, incultura, stagnarea economică, desfigurarea orașului, șovinismul ieftin și frigul din case vorbesc, azi, mai răspicat decât toate vocile intelectualilor reduși la tăcere de agenții pressei de șantaj. Nu vorbe, Domnule Primar, ci fapte: de acum încolo, lucrurile vor curge de la sine spre ruină, indiferente și la avertismentele raționale acoperite de injurii, și la minciunile în pofida evidenței practicate de camarilă. În campania Dumneavoastră, ați comparat constant județul Bihor cu județul Teleorman, dând de înțeles că Bihorul ar fi un Teleorman liberal și transilvănean. Aveți dreptate: este.

Domnule Primar, în ultimii opt ani, orașul a devenit un loc de nesuportat pentru tineri, pentru persoanele calificate și pentru întreprinzători. În următorii trei ani, proiectele începute și năruite îl vor face de nesuportat pentru toți ceilalți. Dar nu Vă scriu doar pentru a înșira pomelnicul eșecurilor, căci, mult după plecarea Dumneavoastră și a clicii politice din jurul Dumneavoastră, vechii orădeni, printre care mă număr și eu, vom culege ani de-a rândul cioburile comunității noastre. Ar fi preferabil și pentru noi, și pentru Dumneavoastră, ca vindecarea să începă cât mai curând, în 2017, nu în 2020. Alegerea și consecințele sunt ale Dumneavoastră de asumat.

În ce privește viitorul, YPO – Young Professionals from Oradea va continua publicarea de opinii, critici și propuneri atâta timp cât tinerii și profesioniștii simt că acele lucruri care țin nu de ei, ci de buna conducere, sunt tratate abuziv sau neglijate. În primele luni ale anului 2017, cu ajutorul autorilor și al societății civile locale, Vă vom înainta un set de propuneri pentru cultură, educație și relația cu minoritățile etnice. Suntem nerăbdători să găsim soluții constructive care să fie cât mai grabnic aplicate – indiferent de forțele politice implicate. Vom admite obiecțiile sau dezacordul Dumneavostră, însă nu vom admite un comportament care deja s-a încetățenit: anume ca, adresându-ne administrației, răspunsurile să vină nu din partea acesteia, ci din gura creaturilor politice sau a ziariștilor calomniatori. Astfel de apucături pot fi acceptabile în anturajul Dumneavoastră, însă constituie o insultă în afara lui. Iar insultele nu se iartă.

Sunteți binevenit ca, Înșivă, să căutați acele soluții și strategii care să învioreze cultura locală, să dea consistență educației și să normalizeze relațiile interetnice – mai ales cele față de comunitatea maghiară. Însă Vă sugerez să Vă îndreptați atenția spre o sarcină mult mai grea și mai stringentă: în ultimii opt ani, prietenii mei, ai membrilor YPO și ai miilor de orădeni și-au părăsit orașul, constrânși de lipsa de perspective a industriei de subzistență și a sistemului clientelar pe care le-ați cultivat. Familii s-au destrămat, părinți duc dorul copiilor plecați, prietenii au fost curmate. Până în 2020, sarcina Dumneavoastră va fi să îi aduceți înapoi, sau să Vă chinuiți în văzul lumii încercând. Căci, dacă ei nu se întorc în sânul familiilor și al comunității până la următoarele alegeri, nu Vă veți întoarce nici Dumneavoastră în fotoliul moale de acum.

Vă asigur de sentimentele mele cele mai distinse,

Al Dumneavoastră credincios,

Gabriel Miloia

P.S. Cu riscul de a fi deplasat, Vă amintesc că aveți o lojă rezervată permanent la spectacolele teatrului. Să nu o ocupați măcar la premiere e un gest lipsit de clasă.

Gabriel Miloia (29 de ani) este un artist conceptual. A studiat Regie de Teatru în Ulm, Germania. De opt ani conduce galeriile Visual Kontakt. În prezent locuiește și lucrează la Oradea.

#gabriel miloia #ilie bolojan #bihoreanul #sebastian lascu #angela lupșea #oradea #primărie #alegeri #scrisoare #scrisoare deschisă #politică #ruină #proiecte #administrație #incompetență #abuz #young professional #ypo #tineri #tineri profesioniști #comunitate #depopulare

[youngprofessionalsoradea]

Egalitate de șanse? Echitate?

De la înființarea platformei YPO – Young Professionals from Oradea, autorii noștri au fost rugați să își exprime părerile, criticile și propunerile pe marginea a trei teme centrale: cultura, educația și relația cu minoritățile în comunitatea noastră. Dintre acestea, cea mai însemnată dezbatere se produce pe marginea culturii. Trebuie înțeles că aceasta nu se limitează la formele sale superficiale, precum viața artistică, activitatea teatrelor, evenimente publice etc, ci cuprinde un set de valori esențiale care dau identitatea și conștiința locului. Printre aceste valori se numără, la loc de frunte, felul în care îi percepem și îi includem pe cei slabi, săraci sau bolnavi în viața comunității. Psihopedagogul Andreea Wagner ne dezvăluie seria de neajunsuri tehnice, legislative și sociale cu care se confruntă persoanele cu dizabilități în încercarea de a se integra în societate, o radiografie generală a sistemului de la care orașul notru nu face excepție. Una din convingerile fundamentale ale platformei YPO – Young professionals from Oradea este că nu putem admite ca autoritățile și administrația locale să plaseze responsabilitatea pentru greutăți în seama distantului aparat central. Credem că, așa cum într-o epidemie fiecare bolnav e dator să se trateze pe sine, tot așa fiecare comunitate – în special a noastră – e datoare să găsească acele soluții, care să permită propășirea tuturor membrilor ei.

Analizând noțiunea de șanse egale sau egalitatea de șanse, deseori menționată în viața de zi cu zi, în media, și chiar în Constituția României, se pune problema, în primul rând, a asigurării în mod egal a accesului (cu alte cuvinte a tratamentului egal). Dacă pornesc de la faptul că natura societății, în cea mai mare măsură, este determinată de sensibilitatea socială, adică în ce mod sunt tratați nevoiașii, bolnavii și cei cu dizabilități, esențial diferiți de oamenii de rând, constat o situație tristă. Din păcate același lucru îl observ și în Oradea, la poarta de vest a țării. Mulți oameni cu dizabilități sunt expuși unor discriminări negative, fățișe: nu sunt considerați ființe umane, nu sunt bine văzuți în spațiile publice, pe terenurile de joacă părinții își îndepărtează copii de cei cu dizabilități, să nu se ”contamineze”. Mai mulți preșcolari și elevi de-ai mei au constatat, în spațiile publice din Oradea, astfel de cazuri discriminatorii, dureroase sau similare.

Pot afirma, din experiență, că sosirea într-o familie a unui copil cu dizabilități provoacă o perioadă de criză, inclusiv sentimentală, în momentul descoperirii diagnosticului. Se creează și greutăți materiale, dacă una din părți trebuie să renunțe la servicviu. Zilele sunt pline de conflicte. Familia nu participă la viața socială, rareori se duc la un spectacol de teatru, cinema sau la alte programe culturale, sau nu se duc deloc. Cazul unui copil care se dezvoltă altfel necesită o luptă zilnică pentru asigurarea unei vieți echilibrate. În momentul când se descoperă că un copil s-a născut cu dizabilități, este necesar să se cântărească când și cum se va comunica părinților starea de fapt. Deși se cunoaște importanța crucială a atitudinii medicilor și a specialiștilor, precum și modul lor de comunicare (chiar și înainte de naștere), acest aspect lasă mult de dorit. Chiar dacă se realizează, lipsește atitudinea omenească, empatică, ceea ce este cel mai important. Situația este tristă în orașul nostru: asigurarea posibilităților de ajutorare a persoanelor cu dizabilități este în fază incipientă.

Mediul înconjurător, mai mult sau mai puțin apropiat familiei în cauză, are pretenția ca mămicile care au născut copii cu dizabilități să fie echilibrate psihic și fizic și să accepte cu curaj greutățile, care deseori depășesc limitele suportabile ale familiei. Cred că nu trebuie să lăsăm singure familiile cu astfel de probleme. Este necesar ca părinții să se adreseze din timp specialiștilor din diverse domenii, cu problema rămânerii în urmă a dezvoltării copilului lor, respectiv să se lărgească cercul prestațiilor psihopedagogice, de dezvoltare a mișcării și altor terapii, recomandate copiilor cu dezvoltare diferită de cea normală.

În scopul integrării în comunitate, al creării posibilității educației integrate, ar fi necesară luarea în considerație a individului, a personalității celui afectat. Atmosfera în instituțiile de învățământ trebuie să excludă stigmatizarea elevilor. Mă gândesc la un mediu în care toată lumea se simte bine. În legătură cu educația integrată, în școlile locale, încă există o rezistență considerabilă, pedagogii nu știu ce să facă cu copiii cu cerințe speciale de educație, nu au la dispoziție nici metode și nici mijloace corespunzătoare. Pentru sprijinirea personalului din învățământ, supraaglomerat și sufocat de birocrație, ar trebui asigurată dezvoltarea rețelei specialiștilor (psiholog, psihopedagog, kinetoterapeut, etc) a ajutorului psihologic special, ceea ce ar conduce, după părerea mea, la schimbarea pozitivă a viziunii. Principiul democratic – toată lumea să aibă șanse pentru a învăța – poate fi valorificat dacă școala știe să răspundă și la întrebarea ”cum?” Programul național de învățământ și metodele pedagogice trebuie să țină cont de ”diferențe”, pedagogii care se ocupă de copiii cu cerințe speciale ar trebui să dispună de competențe corespunzătoare, pentru a putea integra eficient toate grupurile și fiecare elev în procesul de educație.

Un copil cu dizabilități motrice, în scaun cu rotile, poate avea acces în instituția de învățământ doar dacă pe lângă scara de acces există o rampă funcțională, dacă ușa de la sala de clasă este suficient de largă și dacă se poate așeza comod cu căruciorul lângă masă sau bancă. Totodată se pune întrebarea dacă acest copil poate participa la fiecare oră la capacitatea totală a sa. Cum procedează școala la ora de educație fizică? Primește scutire și așteaptă în vestiar să se întoarcă la colegi, și între timp permanent se gândește la handicapul său? Sau poate participa la ore de dezvoltarea mișcării adaptate la capacitățile sale? Dacă școala poate asigura astfel de servicii, atunci putem vorbi de un mediu educațional incluziv. Să ne punem o singura întrebare: în câte toalete din unitățile de învățământ din Oradea poate un copil în scaun cu rotile să-și facă nevoile?

Posibilitățile pe piața muncii ale persoanelor cu dizabilități sunt foarte limitate, din cauza deficienților în mișcare, a pregătirii școlare mai reduse, respectiv din cauza capacității lor reduse de apărare a intereselor proprii. Este caracteristic societăților dezvoltate să acorde atenția necesară realizării egalității de șanse în viața oamenilor cu dizabilități, ceea ce poate fi urmărit prin resursele umane și materiale folosite în acest scop. În acest cadru, în procesul de creare a egalității de șanse pe piața forței de muncă, forma determinantă a sprijinirii oportunităților o constituie asigurarea instruirii accesibile de specialitate. Pentru sprijinirea acestora ar fi necesară mărirea numărului locurilor de muncă protejate în Oradea.

În cazul familiilor care îngrijesc copii mai în vârstă cu dizabilități, acești membri, într-un mediul fără stimuli se refugiază în distracții oferite de televizor sau consum. De multe ori, în ultimul moment, când familiile sunt deja surmenate, copii mai mari ajung în instituții de specialitate ale statului. Această schimbare constituie un traumatism uriaș pentru acești copii. Serviciile pentru copiii mai mari, care ar ajuta la separarea lor treptată de familie, sunt rare. Pentru eliberarea părinților de sarcinile solitare ar fi necesară crearea mai multor centre de reabilitare, locuri pentru activități în timpul zilei, cămine.

Este imperativ necesară formarea sensibilității sociale. Aici mă gândesc la următoarele: mai multe cunoștințe despre viața oamenilor cu dizabilități, cunoașterea reciprocă, eliberarea de idei preconcepute și apropierea dintre ei. Elevii și pedagogii din școli și grădinițe să afle mai multe despre viața, bucuriile și greutățile celor cu dizabilități. În urma întâlnirilor, a timpului petrecut împreună, cu ocazia unor manifestații comune, familiile devin mai puțin izolate, crește rețeaua lor de contacte și legături sociale mai strânse și, implicit, se reduc și greutățile.

Pentru încheiere: reducerea ideilor preconcepute în legătură cu persoanele cu dizabilități trebuie începută încă din copilărie și se poate baza numai pe exemplul oferit de societatea adultă. Cum stăm noi, cetățeni din Oradea, cu această problemă?

Andrea Wagner (39), mamă a trei copii, psihopedagog, logoped în centrul școlar CSEI Bonitas Oradea, și voluntar al Centrului Cultural Posticum. Studiile și le-a terminat în 2001 la UBB Cluj-Napoca, secția de psihopedagogie specială.

#andrea wagner #oradea #psihoterapeut #psihopedagog #logoped #psihopedagogie #reabilitare #dezabilități #incluziune #persoane cu dezabilități #educație incluzivă #egalitate de șanse #echitate #young professionals #tineri profesioniști #politică #politică locală #administrație #primărie #pol secundar #comunitate

[youngprofessionalsoradea]

Despre ruine, șantiere și șantiere în ruină cu arhitectul Emődi Tamás

Zilele acestea, platforma YPO – Young Professionals from Oradea l-a contactat pe arhitectul orădean Emődi Tamás. Deoarece dumnealui a vorbit deja în mai multe rânduri cu reporterii locali despre lipsurile și defectele proiectelor publice, l-am rugat pe colegul nostru, domnul Alexandru Stan, bucureștean proaspăt mutat la Oradea, să îi ceară domnului Emodi păreri și explicații despre felul în care se gândesc, se construiesc și se restaurează ansamblurile arhitecturale din Oradea. Răspunsurile au fost formulate nu pe înțelesul unui orădean obișnuit cu realitățile locului, ci pe înțelesul cuiva venit din afara comunității. Concluziile, credem noi, sunt cu atât mai limpezi.

Oradea e un oraș care se laudă că este – și mie îmi pare a fi – un oraș frumos, cu un patrimoniu istoric bine păstrat și plin de potențial. Plimbându-mă pe străzi, aspectul locurilor e încântător, dar eu văd lucrurile cu ochiul neavizat al celui proaspăt sosit – aproape turist. Ce ne puteți spune despre valoarea arhitectonică a patrimoniului local?

Peisajul arhitectural istoric orădean are o încărcătură culturală și o atractivitate deosebită, datorită caracterului intact în care s-a păstrat, fără restructurări majore ale țesutului urban și mutații distorionante ale fondului construit. E adevărat că dispunem de un mare număr de clădiri publice și rezidențiale emblematice – secessionul fiind ușor suprareprezentat față de alte orașe – însă pitorescul lui rezidă în ansamblu, în contextul nealterat în care aceste monumente sunt încadrate în mod firesc într-un anturaj închegat în jurul anilor 1910, nu ca niște exponate individuale. Singura falie agresivă s-a produs prin reconfigurarea zonei străbătute de Bulevardul Magheru și așa-zisului Centru civic, cel mai nefericit accident urbanistic orădean, cu șanse aproape nule de a deveni vreodată un „centru” sau “civic”, cu un obiect născut din negura începuturilor anilor 90, profitând de nebulozitatea vremii și lipsa reglementărilor din domeniul patrimoniului: un lăcaș de cult ostentativ dar disproporționat, profanat încă din naștere prin gestul stupid de a-l propulsa între două blocuri menite să reprezinte și să satisfacă visul omului nou al anilor 80 – desigur profund laic – și cel mai circulat, neprietenos și mai poluant segment de șosea din oraș, izolând definitiv acel obiectiv (pe-atunci) militar, care s-a-ntâmplat să găzduiască pe vremuri tocmai vatra spirituală a urbei. Întregul aranjament are astfel marele merit de a fi distrus în mod iremediabil relația organică dintre „oraș” și “cetate” obturând la propriu axul secular dintre cele două. Rezolvarea situației – și a conflictului produs de artera de circulație – este una din principalele provocări urbanistice ale orașului în perspectivă imediată.

Pe parcursul șederii mele aici, m-am obișnuit cu atmosfera locurilor istorice, dar și cu discursuri și materiale de promovare care le pun în evidență. Mult mai rar aud vorbindu-se despre proiecte contemporane reușite și, la drept vorbind, clădirile noi, în afara blocurilor și a amenajărilor mari, nu sar în ochi, iar despre ele aud mai degrabă când apar probleme și defecte, deși au fost construite nu demult. Care credeți că este condiția arhitecturii (și a arhitecților) din zilele noastre?

Cu regret trebuie spus, dar abia găsești la Oradea lucrări de arhitectură remarcabile, realizate în anii postdecembriști. Nu întâmplător – cu maximum două-trei excepții – nu apar nume de orădeni printre câștigătorii desemnați la concursurile de arhitectură naționale sau regionale, deși numărul acestor competiții crește. La acest capitol nu ne comparăm nici măcar cu orașe ca Baia Mare. Lipsa proiectelor de calitate afectează și mai mult zonele protejate ale orașului. Multora dintre arhitecții orădeni le lipsește sensibilitatea și viziunea – aș îndrăzni să spun chiar cultura – de a se raporta la un bagaj patrimonial preexistent, capacitatea necesară contextualizării. Etalarea propriilor ambiții este primordială și foarte rar dublată de o atenție acordată mediului în care se manifestă: inserțiile în structura parcelară sunt inadecvate, plombele sunt agresive, fațadele de slabă calitate, contrastează cu ambientul. Adesea se aruncă vina pe comanditar, însă responsabilitatea ar trebui împărțită cu onestitate, iar compromisurile neprincipiale evitate.  În momentul de față în Oradea este o iluzie crasă ca breasla arhitecților să încerce să modeleze atitudinea investițională, să influențeze fenomenele negative ale pieței imobiliare sau măcar să impună anumite standarde. Este dezarmant să constați că tocmai reprezentanți ai generației mai tinere excelează în mercenarism și lipsă de principii. Preluarea necondiționată a soluțiilor și condițiilor impuse de beneficiari (indiferent că sunt sărmani pensionari, mari investitori sau autorități ale statului) și forțarea acerbă a limitelor indicilor urbanistici (POT, CUT, regim de înălțime) sunt principalele criterii de performanță, care determină clasamentul „arhitectului bun”. Această atitudine tipică conduce la o depreciere gravă a actului de proiectare și implicit la discreditarea statutului proiectantului.

Totuși, există grupuri și foruri din afara administrației care au rolul și obligația de a veghea la calitatea proiectelor și la respectarea unor norme profesionale. În orice oraș, Ordinul Arhitecților are un cuvânt de spus în felul în care se realizează proiectele, iar pe lângă Ordin, există grupuri informale sau private care pot infuza dinamism și calitate…

E greu să schimbi mentalitatea investitorului privat, în schimb e de datoria arhitectului să prevină derapajele când vine vorba de banii publici. Deseori temele de proiectare sau criteriul ofertei cele mai scăzute în cazul achizițiilor publice creează condiții care distorsionează actul de creație. Se întâmplă în orice oraș, însă depinde de climatul din cadrul breslei locale, modul în care aceste conflicte se dezamorsează sau dimpotrivă, intoxică întreaga activitate profesională. Și stăm destul de prost la acest capitol. Deontologia profesională ar trebui să ghideze coordonatele atitudinii arhitectului față de obiectul contractat și să impună o autocenzură în cazul comenzilor neasumabile venite din partea autorităților statului. În timp ce aproape orice investiție serioasă în spațiul public al unor orașe ca Timișoara, Cluj, Sibiu, Baia Mare trece inevitabil prin filtrul realelor dezbateri publice și profesionale, și naște opoziția fermă a arhitecților, urbaniștilor sau ecologiștilor în cazul unor ținte greșite, la Oradea luarea de poziție, critica constructivă rămân în cel mai bun caz la nivelul unor voci individuale. Iar aici o culpă majoră îi revine filialei locale a Ordinului Arhitecților, o prezență invizibilă, cea mai palidă și fără identitate filială din întregul Ardeal, fără profil profesional palpabil, cu lipsă totală de inițiativă și atitudine critică, evitând orice tematizare, reacție sau dezbatere mai profundă și complăcându-se de ani de zile în marasmul mimetic al pseudoactivității demne de lentoarea Peței. Singurul for „în mișcare” își datorează existența activității grupului Urbo, care însă nu prea pare să avanseze spre un activism cu reală implicare în problemele cu miză ale urbei.

Administrația își laudă succesul prin campanii publicitare, prin filme de promovare, prin discursuri și este lăudată de mass-media locală și națională. În știrile în care e vorba despre patrimoniu și infrastructură, Oradea e menționată pozitiv. Mulți orădeni mi-au spus că actuala administrație a construit și a modernizat drumuri, poduri, șosele…

Dincolo de realitatea onorabilă de a atrage cu succes fonduri destinate dezvoltării infrastructurii urbane, rămânem cu un regret major pentru scăparea oportunității de a rezolva o serie de probleme urbanistice și arhitecturale cu proiecte de succes. Municipalitatea a anunțat încă de la debutul lansării programelor de finanțare achiziționarea de proiecte, în unele cazuri pompoase, cu dorința expresă și totodată imatur înțeleasă și asumată de a lăsa o amprentă marcantă asupra orașului (Piața Unirii, podul Sf. Ladislau, amenajarea dealului Calvaria, Aquaparcul), fără să fi avut strategii coerente de regenerare urbană, studii de fundamentare (urbanistice, de circulație, de fezabilitate economică, de impact asupra mediului, de sondare a opiniei publice) și fără să genereze discuții temeinice și punctuale cu segmentele profesionale relevante pentru acele investiții (organizarea așa-ziselor dezbateri publice a însemnat doar bifarea unor obligații inevitabile și nicidecum o aplecare la opiniile comunității sau măcar a profesioniștilor din domeniu). Argumentul presiunii timpului a fost invalidat ulterior în fiecare din cazuri. O șansă de reușită (în orice caz plauzibilă) și de normalitate înțeleasă în termenii sugerați de UE ar fi fost garantată prin organizarea unor competiții cât mai largi (concursuri naționale), ale căror rezultate și concluzii ar fi impus soluții adecvate înainte de lansarea achizițiilor publice obligatorii și nu în ultimul rând ar fi absolvit beneficiarul de orice vină în cazul unor eventuale insuccese. Este simptomatică atitudinea prin care a fost respins proiectul unui ateler cu niscai premii și reprezentativitate pe plan național și nu numai - http://ateliermass.ro/portfolio/unirii-square-oradea - cu complicitatea activă a conducerii servile și oportuniste de atunci a OAR Bihor, aceasta dovedind o uluitoare doză de imaturitate și un spirit net divergent față de poziția OAR-ului național, promotor al competiției și calității – de dragul promovării unei capodopere penibile a kitschului, ce se dorea a fi „un elogiu geniului şi veseliei detaliului şi arhitecturii Palatului Vulturul Negru”: http://www.bihon.ro/centrul-nou-netransat-de-sosele/1304174. După finalizarea fiecăruia dintre intervențiile asupra acestor locuri de importanță-cheie, cu real potențial, putem spune că ele s-au soldat cu eșecuri lamentabile, ori s-au finalizat cu produse cel puțin discutabile sub aspectul calității arhitecturale, urbanistice și peisagere, fiind submediocre, provinciale, încărcate cu atribute nefuncționale ori care frizează kitschul. Toate cele patru proiecte – la care s-ar adăuga sub acest aspect și drumul ocolitor de sub Dealurile Viilor – fac abstracție de contextul natural, de peisajul cultural și urbanistic, contravenind identității elementelor majore de topografie urbană. Și o mică paranteză legată de componenta verde: o mare parte din vegetația versantului de sub Ciuperca, a malului Crișului pe segmentul vechiului ștrand dar și exemplarele sănătoase de arbori din Piața Unirii au fost masacrate absolut inutil, plantându-se în loc nimic sau în orice caz nimic mai bun.

Situația pe care o descrieți e îngrijorătoare nu doar în ce privește profesia Dumneavoastră. Oamenii unui oraș formează o comunitate care, vrând-nevrând, se identifică prin locuri, spații, clădiri și monumente. Atât de multe schimbări, cu rezultate atât de îndoielnice, își lasă precis marca nu doar asupra spațiului public, ci și a culturii, a legăturii dintre oameni și a calității vieții, nu sunteți de acord? Eu sunt bucureștean și acolo avem experiența dispariției unei părți importante a orașului. Chiar și așa, dacă, din ce a rămas, ar dispărea Arcul de Triumf, Parcul Tineretului sau Magazinul Unirii, viața nu ar fi la fel. Există semne ale schimbărilor în cultura locală?

Trăim într-un oraș în care există o dublă măsură și un discurs public duplicitar, demagogic și incoerent în ce privește chestiunea patrimoniului, promovând superficialitatea și forma fără fond. O atașăm stindardului strategiei turistice cu cataloage și broșuri cu imagini „photoshopate”, ca de paradis, cu un marketing umflat și ambalat în mod jalnic pentru momirea vizitatorilor, de te-ntrebi cum de nu ai observat până acum că trăiești într-un oraș, care surclasează Viena sau Praga, reducem ideea de prezervare a patrimoniului la dichisirea obligatorie a fațadelor, și la aplicarea unor amenzi (idee interesantă dar compromisă prin modul de punere în aplicare), dar demolăm clădiri propuse pentru clasare, ne ferim a ne supune unor reguli severe de mobilare sau reonfigurare a fondului construit istoric și fugim de inițiativa de extinderea a zonelor protejate. Reușim să atragem o grămadă de bani pentru restaurarea clădirilor din cetate, fondăm un muzeu al secessionului, dar suntem incapabili să le umplem cu conținut, cu mesaje culturale adecvate, excelăm în încropirea unor expoziții grobiene, provinciale, improvizate și bazate pe atracții ieftine de tip muzeul supliciului, marca disneyland, cu armuri sau suferințe vândute în spații închipuite drept beciurile Securității, care n-au nici  cea mai mică legătură cu contextul. Și ca forfota să rămână întreținută, servim mici și bere, colinde, dulciuri, podoabe de brad, GrillFest și Mândru-i cântecu-n Bihor. Nu ar fi un capăt de drum, dacă aceste activități ar constitui doar îngrediente printre programe de calitate, demne de rangul locațiilor, care țin de specificul și unicitatea locului, încadrate într-o strategie culturală consecventă, însă în momentul de față ele dau tonul.

Trăim totodată într-un oraș în care mutarea și amenajarea unui muzeu constituie nu miza unui act cultural, ci una secundară de a servi drept etern teren de lupte politice dezgustătoare, în care unul din cele mai reprezentative exemple de arhitectură industrială (Moara Emilia) – aflat în curs de clasare ca monument – este demolat cu asistența activă a tuturor instituțiilor ale statului implicate în caz, pentru simplul motiv că se impunea crearea unui front comun local pentru a-i servi pe tavă proprietarului oportunitatea investiției imobiliare, un oraș în care lăcașul de cult al unor zeci de mii de concitadini care nu s-au mai întors din lagăre, îngropându-și cu ei un segment determinant al culturii orădene moderne este profanat, devenind cu același larg consens un ieftin, vulgar și bizar „punct de atracție“, un panoptic golit de semnificație și înconjurat de jur împrejur cu terase vesele cu bere și bezele, în care măsura excelenței arhitecturale se reduce la hilara goană după spectacol prin curajul de a ieși în consolă peste buza dealului (noua Ciupercă) sau ostentativ peste malurile Crișului.

Emődi Tamás (47 de ani) este arhitect. A semnat numeroase proiecte de amenajare urbană în Oradea și nu numai. Este câștigător al proiectului de reabilitare a pieței centrale a orașului, pe care Primăria l-a substituit abuziv cu formula Kitsch realizată în 2015.

#Emődi Tamás #oradea #primărie #rebilitare #urbanism #proiecte #arhitectură #arhitecți #ordinul arhitecților #ilie bolojan #angela lupșea #ypo #young professionals #tineri profesioniști #calitate #kitsch #nereguli #abuz #ruină #șantiere #risipă #administrație #patrimoniu #orădeni #politică #politică locală #dealul ciuperca #piața unirii