bradutz - Tumblr blog

bradutz · 8 years

Text

Cum am votat la Londra. Două tururi de scrutin într-unul și alte ciudățenii

Mai întâi primești acasă o hârtie în care ți se spune că poți să te înregistrezi ca votant la locale. Dacă nu te înregistrezi, nu poți să votezi. Ca să participi la alegerile pentru primarul Londrei și cei 25 de membri ai Consiliului Londrei nu trebuie să fii cetățean britanic. Locuință la Londra și cetățenia oricărei țări din UE sunt de ajuns.

M-am înscris online — a durat trei minute și am avut nevoie de numărul de asigurare națională.

Cu două săptămâni înainte de alegeri am primit prin poștă o carte de alegător — un carton A5 îndoit la mijloc pentru a forma patru pagini. Cuprindea numele meu și adresa, numărul de înregistrare atribuit, detalii despre secția de votare (inclusiv o hartă), precum și despre ziua votului, orele între care poți vota (între 7 dimineața și 10 seara), un număr de telefon pentru asistență, email și site-uri utile. Cartea de alegător conținea și o secțiune care explica ce anume constituie încălcări ale legii în ziua votului: să votezi mai mult de o singură dată, afară de cazul în care ești împuternicit să votezi pentru o altă persoană, să votezi ca împuternicit pentru mai mult de două persoane, în afară de cazul în care ești soț/soție, partener civil, părinte, bunic, frate, soră, copil sau nepot și să votezi ca împuternicit pentru cineva despre care știi că nu are drept de vot prin lege.

Tot în cartea de alegător ți se explică faptul că poți cere ca cineva să voteze în locul tău și că de acum e prea târziu să te înregistrezi să votezi prin poștă. Deadline-ul fusese 19 aprilie, în condițiile în care ziua votului a fost 5 mai (cei ce se înregistrează pentru votul prin poștă primesc buletinele cu o săptămână înainte de ziua alegerilor). Totuși, mai scria acolo, dacă se întâmplă să nu poți vota în persoană din cauza unei urgențe medicale sau din motive ce țin de serviciu, poți cere să votezi prin împuternicit în regim de urgență — e ok dacă cererea ajunge la autorități până la ora 5 pm în ziua votului.

În sfârșit, era scris că nu e nevoie să ai la tine respectiva carte electorală în ziua votului.

Cu vreo săptămână înainte de alegeri am primit prin poștă o broșură A5 cu coperți roz, cuprinzând informații despre cum se votează și cine sunt candidații. Legea spune că broșura trebuie trimisă fiecărui alegător înregistrat. Au fost 12 candidați pentru funcția de primar, toți înșirați în broșură. Fiecare dintre ei a avut ocazia să plaseze un mini-manifest în broșură — câte două pagini în care să se prezinte alegătorilor — în schimbul a 10.000 de lire, sumă stabilită prin lege. Doi dintre candidați au ales să nu plătească, așa că n-au primit spațiu de prezentare. Ordinea în care apar mini-manifestele a fost trasă la sorți.

Trei dintre candidați au reprezentat partide anti-imigrație și anti-EU (British National Party, Britain First și UKIP). Unul, Lee Haris, este fondatorul primei reviste despre marijuana din Europa și candidează din partea partidului Cannabis Is Safer Than Alcohol (Canabisul Este Mai Sigur Decât Alcoolul). Dar candidații cu șanse reale știam că sunt doi: laburistul Sadiq Khan (care a și câștigat), fiul unui imigrant pakistanez a cărui religie nu a reprezentat un mare subiect de campanie la Londra, în ciuda titlurilor din presa europeană și americană de după alegeri, care au bătut monedă pe faptul că e musulman; și conservatorul Zac Goldsmith, fiul unui miliardar.

În ziua votului, noi ne-am luat, totuși, cărțile de alegător cu noi, pentru că auziserăm că anumite secții electorale din Londra primiseră liste de votanți incomplete. Aveam cu noi și cărțile de identitate și pașapoartele, dar nu a fost cazul. Când am ajuns la secție, erau vreo patru sau cinci persoane la coadă. Fiecăruia i se cerea să-și spună numele și adresa, apoi i se înmânau trei coli de hârtie de culori diferite: una pentru primar și două pentru consiliul local (14 membri ai consiliului reprezintă cele 14 circumscripții electorale din Londra, deci un buletin de vot este pentru alegerea reprezentantului circumscripției în care votezi, iar ceilalți 11 membri reprezintă întreaga Londră și candidează pe liste de partid, așa că celălalt buletin de vot este pentru alegerea partidului ai cărui oameni vrei să-i trimiți în consiliu).

Nicio ștampilă. Nicio cabină de vot, cel puțin nu dintre cele cu care suntem obișnuiți în România. Doar patru măsuțe dispuse în jurul unui punct central și despărțite una de alta printr-un paravan. Pe fiecare masă, un creion. Se votează marcând un X în căsuța din dreptul candidatului preferat. În formularul pentru primar sunt două căsuțe în dreptul fiecărui candidat, pentru că alegătorii au posibilitatea să-și exprime și a doua opțiune. Cu alte cuvinte, poți să-ți desemnezi și candidatul pentru turul doi, care are loc în cazul în care niciun candidat nu ia mai mult de jumătate din voturi, iar preferatul tău nu se numără între primii doi clasați. Turul doi se întâmplă, astfel, imediat: dacă omul tău nu s-a clasat în primii doi, comisia electorală se uită la candidatul pe care l-ai desemnat pentru a doua opțiune. Dacă acesta se află între cei doi candidați rămași în cursă, votul tău se adună în dreptul său.

Un exemplu: să zicem că preferatul tău este candidatul partidului verzilor, însă bănuiești că e foarte posibil ca acesta să nu ocupe una dintre cele două poziții fruntașe. În acest caz poți să apelezi la a doua opțiune și să marchezi un X în a doua coloană de pe formular, în dreptul unuia dintre favoriții sondajelor pre-electorale, adică reprezentantul laburiștilor sau al conservatorilor. În acest fel, dacă bătălia finală se va da între aceștia doi, a doua ta opțiune va conta în desemnarea învingătorului. (Un explainer din Guardian aici.)

Se elimină astfel toată tevatura și costurile legate reluarea campaniei electorale și rechemarea oamenilor la urne la o dată ulterioară.

Apropo de campanie electorală: nu am văzut bannere electorale, mașini care urlă sloganuri la megafon, broșuri care să umple cutiile poștale sau alte manifestări de promovare a unui candidat sau altul, așa cum n-am prea văzut astfel de lucruri nici înainte de alegerile parlamentare de anul trecut. Oamenii se informează în general din presă, de pe internet și în întâlnirile electorale, cele care or fi fost.

#alegeri #Londra #SadiqKhan #vot

0 notes

bradutz · 9 years

Text

De ce mai există jurnaliști

După câțiva ani în presa centrală încheiați printr-o lungă perioadă de insatisfacție și blazare pentru că nu reușea să practice jurnalismul creativ și relevant pe care și l-ar fi dorit, Adrian Țoca s-a hotărât să ia taurul de coarne pe internet. A abandonat siguranța relativă a locului de muncă din presă (jurnaliștii care lucrează azi în mass media vor strâmba din nas când vor citi cuvântul "siguranță" asociat lucrului în gazetărie) și a creat un site. A părăsit atmosfera râncedă și săracă în idei a redacției ca să fondeze o publicație online de nișă, dedicată unui domeniu pe care îl urmărea cu pasiune și despre care își dorea să relateze după pofta inimii.

Jurnalist sportiv la bază, și-a ales un domeniu intens ignorat de presa generalistă și de specialitate: tenisul. Era epoca pre-Simona Halep, când aproape orice alt sport în afară de fotbal primea atenție doar ocazional în paginile ziarelor, la radio, la televizor ori în presa online. În plus, a ales să populeze site-ul cu materiale lungi, de profunzime, spre deosebire de știrile de două-trei paragrafe din restul presei sportive.

A fost nevoie de multă răbdare și perseverență. Primul an a mers "infernal de greu", mi-a mărturisit Țoca. Dar treizecizero.ro, lansat în 2012, a devenit între timp un site de referință, care a adunat în jurul său o comunitate impresionantă. Multe articole depășesc mia de comentarii din partea utilizatorilor, în condițiile în care reacțiile acestora sunt monitorizate la sânge, astfel încât suntem scutiți de atmosfera încărcată de diletantism, agresivitate și injurii de pe alte site-uri.

Pe lângă știri și comentarii, treizecizero.ro e prezent la cele mai importante turnee din lume, unde presa "mare" își permite rareori să trimită corespondenți. În plus, publică articole ce merg dincolo de relatările pe care le găsim în majoritatea celorlalte publicații -- spre exemplu, un serial dedicat juniorilor din tenisul românesc și problemelor cu care se confruntă ei și părinții lor în drumul spre performanță.

Ascensiunea Simonei Halep, cea mai de succes jucătoare de tenis a României în ultimele decenii, a contribuit întrucâtva la succesul proiectului, însă comentariile de pe site arată că utilizatorii nu vin neapărat din rândul celor care sunt fanii ei pentru că e româncă. Mai degrabă, nucleul audienței e format din cunoscători, oameni care urmăresc tenisul ca fenomen.

Exemplul treizecizero.ro arată că mediul online poate fi un refugiu pentru acel tip de jurnalism care aduce informație relevantă prin abordări inovatoare. Însă inovația și preocuparea pentru conținut relevant n-ar trebui să rămână apanajul unor inițiative mai mult sau mai puțin izolate. Internetul n-ar trebui să fie un refugiu al câtorva entuziaști, ci un mijloc de expresie pentru comunitatea jurnalistică în ansamblul ei.

Sigur, vor-nu vor, jurnaliștii români sunt pe internet, pentru că aproape fiecare publicație are un site, iar multe dintre punctro-urile de știri și comentarii printre care navigăm nici măcar nu au (sau nu mai au, în unele cazuri) prezență în așa-numita presă tradițională. Da, există destule publicații cu secțiuni de bloguri și video, precum și prezență pe Facebook și alte rețele de socializare. Problema, însă, este că prea puțini jurnaliști - și prea puține publicații - se folosesc cu adevărat de avantajele specifice ale mediului online ca să adauge valoare jurnalismului pe care îl practică. Suntem încă în plină epocă de glorie a știrii scurte, de câteva paragrafe (câteodată cinci-șase rânduri cu totul), ca să nu mai vorbim de infamul click-bait -- construcții vagi și senzaționaliste, gen "Nici n-o să-ți vină să crezi când o să afli asta", care trimit adesea la articole perfect banale.

N-au inventat managerii de presă români click-bait-ul, pe care, de altfel, îl întâlnim în diverse forme în toată lumea. Dar există și alte lucruri care merită preluate din experiența altora. Unul dintre ele: preocuparea pentru găsirea unor modele de business și strategii editoriale care să câștige audiență în mod sustenabil.

Peste tot în lume organizațiile media își gândesc viitorul și supraviețuirea în mediul digital, adoptând politica "Internet First" și punând în practică inovații ce propagă jurnalismul spre viitor. În multe locuri din România, pe de altă parte, lipsa de viziune la nivelul patronatului și managementului face ca lucrurile să stagneze de ani de zile. Cu puține și timide excepții, lipsesc strategiile inovatoare; lipsesc acele tipuri de materiale jurnalistice posibile doar pe internet: infograficele interactive și video, slideshow-urile audio, podcasturile, documentarele și reportajele filmate și produse special pentru mediul online, dosarele jurnalistice multimedia. Este un fenomen ce greu poate fi explicat altfel decât prin prisma severei deprofesionalizări a jurnalismului de la noi, care face ca preocuparea pentru utilizarea inovatoare a noilor tehnologii în producția și distribuția de conținut relevant să fie inexistentă, cu excepțiile de rigoare.

Putem pune aceste neajunsuri, până la un punct, în seama celor ce au preferat să folosească publicațiile și posturile TV și radio pe care le controlează ca să facă jocuri politico-economice în avantaj propriu, ignorând funcția de serviciu public a presei. Acest fenomen a dus la ignorarea valorilor și standardelor profesionale la toate nivelurile presei (cu prea puține excepții) și la decredibilizare.

Dar nu pot fi ignorate nici greșelile de strategie ce au pornit de la premisa că îndepărtarea publicului de presă ar avea exclusiv cauze legate de gusturile discutabile ale acestuia. Singura modalitate de a-l recâștiga este coborârea ștachetei, au decretat managerii de presă. Mulți dintre ei au ignorat complet importanța inovației la nivel de conținut. De altfel, singurele mari inovații din presa românească din ultimii 10-15 ani au fost premiile și inserturile de cărți și DVD-uri. Găselnițe la nivel de marketing, așadar, în timp ce calitatea conținutului făcea ca cititorii să renunțe la a mai cumpăra publicația odată ce promoția se sfârșea.

În ultimii ani, schimbările tehnologice și economice au modificat fundamental premisele de lucru și au pus în pericol însăși existența profesiei. Jurnaliștii s-au văzut amenințați și puși pe liber cu miile de criza economică, dar și de faptul că oricine, în ziua de azi, poate produce și distribui conținut. S-au dus vremurile în care jurnalistul avea privilegiul de a face parte din singura profesie cu acces garantat la public. E nevoie doar de un telefon inteligent ca să postezi pe blog sau pe Facebook și chiar să produci clipuri video virale. În acest context, cum deosebim jurnalistul de oricare cetățean ce se exprimă public? Cum justificăm faptul că profesia de jurnalist mai există? Cum își iau jurnaliștii salariul, când pentru fiecare dintre ei există o mie de nejurnaliști dispuși să facă același lucru pe gratis?

Cartea Minodorei Sălcudean ne arată că jurnaliștii din România, ca și colegii lor din alte părți, trebuie să înțeleagă că New Media nu reprezintă atât o amenințare, cât ocazia unor noi abordări în aplicarea principiilor și standardelor care stau la baza gazetăriei adevărate.

Fie că sunt experimentați, începători sau încă aspiranți, jurnaliștii au nevoie de repere care să-i ajute să gândească materiale și strategii prin care să poată oferi publicului conținut valoros și relevant. New Media, Social Media și jurnalismul actual oferă acest gen de repere și constituie, de aceea, un instrument util deopotrivă jurnaliștilor și mediului universitar care lucrează pentru formarea gazetarilor de mâine.

Într-un peisaj profesional corupt de interese politico-economice, coborât în bezna amatorismului de lipsa de viziune și aruncat în derizoriu de o prost înțeleasă nevoie de audiență cu orice preț, acest volum furnizează, într-o formă succintă și accesibilă, dar fără să se îndepărteze de standardele academice, o cuprinzătoare prezentare a modurilor în care jurnalismul actual se exprimă prin New Media.

Mai mult, cartea este un îndemn și o pledoarie pentru jurnalismul adevărat, singurul în măsură să reapropie în sfârșit profesia de publicul ei. "În ciuda noilor tehnologii, valorile tradiționale nu se schimbă", scrie Minodora Sălcudean. Ea invită la redefinirea rolului jurnalistului profesionist "prin prisma fenomenelor asociate New Media". O redefinire care trebuie să aibă loc "fără a face rabat de la principiile și valorile imuabile ale profesiei de jurnalist, care țin de aflarea și dezvăluirea adevărului, de binele și interesul cetățenilor într-un stat de drept, de verificarea informațiilor, de transparență, de prezentarea echidistantă (...)".

Când orice cetățean cu acces la net poate avea la dispoziție o tribună de exprimare, doar aceste principii și valori mai justifică existența profesiei de jurnalist.

Articol apărut ca prefață la cartea New Media, Social Media și jurnalismul actual, de Minodora Sălcudean (Tritonic, 2015).

#new media #social media #jurnalism #carte #romanian

0 notes