#news.russiatoday.ro
Text
New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro
New Post has been published on http://bit.ly/2klz9jr
news.russiatoday.ro : Liberalismul şi metamorfozele lui
Alexandr Dugin
În 1932, naţional-bolşevicul german Ernst Niekisch, ale căror idei erau foarte apropiate atât de cele ale naţional-bolşevicilor ruşi (Ustrealov), cât şi de cele ale eurasianiştilor, a scris cartea cu elocventul titlu „Hitler, un destin nefast pentru Germania” («Hitler — ein deutsches Verhängnis»). Cartea a trecut aproape neobservată, dar peste câţiva ani l-a adus direct în lagărul de concentrare. El s-a dovedit să aibă perfectă dreptate – Hitler într-adevăr a devenit o figură fatală pentru Germania. Fatală, adică deloc accidentală, întemeiată, înrădăcinată în mersul lucrurilor, conjugată cu logica sorţii, dar care întruchipează partea ei întunecată.
În această carte, ca şi în alte lucrări ale lui, Niekisch repeta: „În societatea umană nu există fatalitate, proprie naturii – fatalitatea schimbării anotimpurilor, a cataclismelor naturale. Demnitatea omului constă în faptul că el oricând poate să spună „nu”. Oricând se poate răscula. Oricând se poate ridica la luptă chiar şi împotriva a ceea ce pare a fi implacabil, absolut, invincibil. Şi chiar dacă pierde, el dă exemplu altora. Şi în locul lui vin alţii. Şi la fel spun „nu”. De aceea, cele mai fatale fenomene pot fi învinse prin forţa spiritului”.
Niekisch a luptat cu nazismul şi naziştii, prezicând mai devreme şi mai exact decât alţii în ce se va întoarce pentru Germania şi pentru omenire guvernarea lor sângeroasă. El n-a capitulat, el a sfidat „crunta fatalitate”, n-a lăsat mâinile în jos. Şi ce e deosebit de important: el a opus rezistenţă, împreună cu o mână de adepţi, unei forţe care părea invincibilă. Un grup de adepţi ai lui Niekisch, unul dintre ei fiind naţional-bolşevicul Harro Schulze-Boysen, a devenit nucleul „Capelei Roşii”. El însuşi, aproape orbit, a fost eliberat în 1945 din lagărul de concentrare de către trupele sovietice.
El n-a văzut la modul fizic victoria pentru care şi-a dat viaţa, dar a rămas până la capătul zilelor sale convins că e nevoie să i te opui cruntei fatalităţi ai istoriei umane, chiar dacă aceasta izvorăşte din cele mai adânci resorturi ale ei.
Astăzi se poate spune acelaşi lucru despre liberalism ca ideologie ce a învins în Occident şi care îşi răspândeşte influenţa – prin multiple mijloace vechi şi noi – asupra întregii lumi, cu sprijinul superputerii NR1 – SUA. Şi din nou se pare că această forţă este implacabilă, deloc accidentală, urmează legităţi fatale fundamentale şi a o contesta e inutil. Însă iarăşi, ca şi în cazul lui Ernst Niekisch, apar oameni care sunt gata să rostească aceeaşi formulă, doar că de această dată cu referinţă nu doar la o singură ţară, ci la întreaga umanitate: „Liberalismul este crunta fatalitate a civilizaţiei umane”. Lupta cu el, rezistenţa în faţa lui, respingerea dogmelor lui otrăvite reprezintă imperativul moral al tuturor oamenilor oneşti ai planetei. Trebuie să repetăm cu orice preţ acest adevăr chiar şi atunci când aşa ceva pare inutil, nepotrivit, străin de corectitudinea politică, iar uneori chiar şi periculos.
Liberalismul ca rezumat al civilizaţiei occidentale şi definiţia lui
Pentru a înţelege în mod adecvat esenţa liberalismului, e nevoie să se înţeleagă că nu este accidental, că apariţia lui în istoria ideologiilor politice şi economice se bazează pe procesele fundamentale, care se desfăşoară în întreaga civilizaţie occidentală. Liberalismul nu este pur şi simplu o parte a acestei civilizaţii, ci expresia ei cea mai pură şi rafinată, rezultatul ei. Această observaţie de principiu ne cere o definire mult mai riguroasă a liberalismului.
Liberalismul este o filozofie politică, economică şi o ideologie ce încarnează principalele linii de forţă ale erei Noi, ale epocii Modernităţii:
tratarea individului uman ca măsură a tuturor lucrurilor;
credinţa în caracterul sacru al proprietăţii private;
afirmarea egalităţii şanselor ca lege morală a societăţii;
credinţa în baza „contractuală” a tuturor instituţiilor social-politice, inclusiv a statului;
suprimarea oricăror autorităţi statale, religioase sau de pătură socială, care pretind a deţine „un adevăr comun” obligatoriu pentru toţi;
separarea puterilor şi crearea de sisteme de control social asupra oricăror instanţe ale puterii;
crearea „societăţii civile” fără pături sociale, naţiuni şi religii în locul statelor tradiţionale;
supremaţia relaţiilor de piaţă asupra tuturor celorlalte forme ale politicii (teza „economia este însuşi destinul”);
încrederea în faptul că din punct de vedere istoric, parcursul ţărilor şi al popoarelor occidentale reprezintă eşantionul universal al progresului şi dezvoltării pentru întreaga lume, care urmează a fi luat în mod imperativ ca etalon şi model.
Anume aceste principii stau la baza liberalismului istoric, dezvoltat de către filozofii John Locke, John Stuart Mill, Emmanuel Kant, iar mai târziu de către Jeremy Bentham, Benjamin Constant şi până la şcoala neoliberală din sec. ХXcu Friedrich Hayek şi Charles Popper. Adam Smith, discipolul lui Locke, pornind de la bazele ideilor învăţătorului său aplicate analizei activităţii economice, a pus bazele economiei politice, care a devenit „Biblia” politică şi economică a epocii Modernităţii.
Libertatea în raport cu (faţă de)
Toate principiile filozofiei liberalismului, ca şi termenul însuşi, se bazează pe teza libertăţii – „liberty”. În acelaşi timp, filozofii liberali (în particular, John Stuart Mill) subliniază că libertatea pe care o apără este o noţiune strict negativă. Mai mult, ei fac distincţie între libertatea faţă de (ceva) şi libertatea pentru (ceva), propunând să se utilizeze pentru ele două cuvinte englezeşti – „liberty” şi „freedom”. „Liberty” presupune libertatea faţă de ceva, de aici şi provine termenul „liberalism”. Anume pentru o astfel de libertate se şi bat liberalii, tocmai asupra ei şi insistă. În ceea ce priveşte „libertatea pentru”, adică a sensului şi a scopului libertăţii, aici liberalii păstrează tăcerea, considerând că fiecare individ poate să-şi găsească singur modul de utilizare a libertăţii sau, în genere, să nu-i caute nici o utilizare. Aceasta e o chestiune de alegere personală, care nu se discută şi nu reprezintă o valoare politică sau ideologică.
Şi dimpotrivă, „libertatea faţă de” este descrisă detaliat şi poartă un caracter dogmatic. Liberalii propun libertatea faţă de:
stat şi faţă de controlul lui asupra economiei, politicii, societăţii civile;
bisericii cu dogmele ei;
sistemele păturilor sociale;
orice formă de administrare în comun a economiei;
orice tentativă a vreunei instanţe de stat sau obşteştide redistribuire a rezultatelor muncii materiale sau nemateriale (potrivit formulei filozofului liberal Philippe Nemo, discipolul lui de Hayek: «Justiţia socială este profund amorală»);
apartenenţa etnică;
orice formă de identitate colectivă.
S-ar putea crede că avem de a face cu o anume versiune a anarhismului, dar nu este tocmai aşa. Anarhiştii, în orice caz cei ca Proudhon, consideră drept alternativă statului munca liberă în comunitate, însoţită de totala colectivizare a produselor ei, pledând categoric contra proprietăţii private, în timp ce liberalii, dimpotrivă, văd piaţa şi în sacra proprietate privată ca şi chezăşie a realizării modelului lor social-economic optim. În plus, considerând la modul teoretic precum că statul va trebui, mai devreme sau mai târziu, să dispară, cedând locul pieţei libere globale şi societăţii civile mondiale, din raţiuni pragmatice liberalii susţin statul dacă acesta e burghezo-democratic, contribuie la dezvoltarea pieţei, îi garantează societăţii civile securitatea şi apărarea de vecinii agresivi, prevenind, în acelaşi timp, „un război al tuturor împotriva tuturora” (T. Hobbes).
În rest, liberalii ajung destul de departe, negând practic toate instituţiile social-politice tradiţionale, până la familie şi apartenenţă sexuală. În cazuri extreme, liberalii se pronunţă nu doar pentru libertatea avorturilor, dar şi pentru libertatea apartenenţei sexuale (susţinând drepturile homosexualilor, a transsexualilor etc.). Familia, ca şi oricare formă a legăturilor sociale, sunt considerate de către ei fenomene pur contractuale, care, la fel ca şi alte „întreprinderi”, sunt condiţionate de înţelegeri de ordin juridic.
În general, însă, liberalismul insistă nu doar asupra „libertăţii faţă de” Tradiţie, sacralitate (dacă este vorba despre formele anterioare ale societăţii tradiţionale), dar şi „faţă de” socializare şi redistribuire, asupra cărora insistă cei de stânga – ideologiile politice socialiste şi comuniste (dacă e să vorbim despre forme politice contemporane cu liberalismul sau chiar pretendente să îl înlocuiască).
Liberalismul şi naţiunea
Liberalismul a luat naştere în Europa şi America în epoca revoluţiilor burgheze şi s-a consolidat pe măsură ce au slăbit treptat instituţiile politice, sociale şi religioase occidentale din perioadele imperial-feudale anterioare – monarhia, biserica, păturile sociale. În etapele iniţiale, liberalismul se conjuga cu ideea creării naţiunilor moderne atunci când prin „naţiune” se înţelegeau formaţiunile politice omogene apărute pe baze contractuale, care se opuneau formelor mai vechi imperiale şi feudale. „Naţiunea” era înţeleasă ca totalitate a cetăţenilor unei ţări, în care se încarnează contactul indivizilor care îl populează, uniţi prin teritoriul de reşedinţă comun şi printr-un nivel comun de dezvoltare a economiei. Nu aveau nicio importanţă nici factorul etnic, nici religios, nici cel de apartenenţă la un grup social. Un astfel de stat-naţiune nu are niciun scop istoric comun, nicio misiune anume. El reprezenta un soi de „corporaţie” sau întreprindere, care se creează în baza înţelegerii mutuale a participanţilor ei şi la modul teoretic poate fi dizolvat în aceeaşi bază.
Naţiunile europene împingeau pe margine religia, etniile şi grupurile sociale, considerându-le vestigii ale „veacurilor întunecate”. În asta constă elementul distinctiv al naţionalismului liberal în raport cu alte versiuni ale acestuia – aici nu se recunoaşte nicio valoare a comunităţii etnoreligioase sau istorice, punându-se accentul doar pe profitul şi avantajele contractului colectiv al indivizilor, care au instituit statul din raţiuni pragmatice concrete.
Provocarea marxismului
Dacă la demontarea regimurilor feudal-monarhice şi clericale totul mergea destul de bine, Evul Mediu european în declin neputând să contrapună liberalilor vreo alternativă ideologică, atunci în străfundurile filozofiei Modernităţii a apărut o mişcare ce disputa în faţa liberalilor întâietatea în procesele modernizării şi ieşea cu o critică conceptuală viguroasă a liberalismului nu de pe poziţiile trecutului (din dreapta), ci de pe poziţiile viitorului (din stânga). Acestea au fost ideile socialiste şi comuniste care au căpătat expresia cea mai sistemică în marxism.
Marx a examinat cu atenţie economia politică a lui Adam Smith şi a şcolii liberale în ansamblu, dar a tras din aceste idei o concluzie extrem de originală. El a recunoscut justeţea lor parţială – faţă de modelele feudale ale societăţii tradiţionale -, dar a propus să se meargă mai departe şi, în numele viitorului umanităţii, să fie respinse o serie de postulate deosebit de importante pentru liberalism.
În liberalism, marxismul:
nega identificarea subiectului cu individul (considerând că subiectul are o natură de clasă, colectivă);
considera inechitabil sistemul de însuşire a valorii adăugate în procesul economiei de piaţă;
considera „libertatea” societăţii burgheze o formă voalată a dominaţiei de clasă, care ascunde sub straiele noi mecanismele exploatării, alienării şi opresiunii;
chema la revoluţia proletară şi la anularea pieţei şi a proprietăţii private;
îşi propunea drept scop socializarea bunurilor („exproprierea exproprierii” );
afirma în calitate de sens al libertăţii sociale a viitorului comunist munca creativă (ca realizare a libertăţii umane „pentru”);
critica „naţionalismul burghez” ca pe o formă a opresiunii colective asupra păturilor celor mai sărace ale ţărilor respective şi ca pe un instrument al agresiunii interetnice de dragul intereselor egoiste ale burghezie naţionale.
Astfel, marxismul a devenit pentru două sute de ani principalul rival şi duşman al liberalismului, atacându-l în mod sistemic, consecvent din punct de vedere ideologic, uneori obţinând succese considerabile (în special în sec. XX, odată cu apariţia sistemului socialist mondial). La un moment dat părea că anume forţele de stânga (marxiştii şi socialiştii) vor câştiga pariul pentru moştenirea Modernităţii şi pentru „ortodoxia” Noii ere, mulţi liberali începând să creadă că socialismul reprezintă viitorul inevitabil, care va corecta în mod substanţial sistemul politic liberal, iar în perspectivă, posibil, o va anula definitiv. De aici îşi iau începutul tendinţele „socialismului liberal”, care, recunoscând anumite teze „morale” ale marxismului, râvnea să-i tempereze potenţialul revoluţionar şi să concilieze cele două ideologii de bază ale Noii ere pe seama renunţării la cele mai dure şi brutale afirmaţii. Revizioniştii dinspre marxism, în particular social-democraţii de stânga, se mişcau în aceeaşi direcţie dinspre tabăra adversă.
Chestiunea cu privire la atitudinea faţă de socialişti şi faţă de stânga a atins acuitatea maximă printre liberali în anii 1920-1930, atunci când comuniştii şi-au arătat seriozitatea intenţiilor lor istorice şi posibilitatea de a acapara şi a menţine puterea. În această perioadă apare şcoala neoliberală (Ludwig von Mises, Hayek, iar ceva mai târziu Popper şi Aron), care a formulat o teză ideologică extrem de importantă: liberalismul nu reprezintă un stadiu de trecere de la feudalism la marxism şi socialism, ci e o ideologie totalmente împlinită, care deţine monopolul exclusiv asupra moştenirii Luminilor şi a Noii ere; marxismul în sine nu reprezintă în niciun caz dezvoltarea gândirii occidentale, ci o revenire regresivă acoperită de „lozinci moderniste” la epoca feudală a revoltelor escatologice şi a cultelor hiliastice. Neoliberalii demonstrau această teză atât prin critica sistemică a conservatorului german Hegel, cât şi prin trimiterile la experienţa sovietică totalitară şi apelau la revenirea la rădăcini, la Locke şi Smith, rămânând ferm pe propriile poziţii şi criticând social-liberalii pentru cedările şi compromisurile lor.
Neoliberalismul ca teorie a fost formulat cu mai multă claritate în Europa (Austria, Germania, Anglia), dar şi-a căpătat încarnarea de proporţii în SUA, unde liberalismul domina în politică, ideologie şi practica economică. Şi cu toate că în epoca lui Roosevelt tendinţele social-liberale erau puternice (epoca New Deal, influenţa lui Kenyes etc.), prioritatea indiscutabilă o deţinea şcoala liberală. În dimensiunea sa teoretică, această orientare a căpătat cea mai mare dezvoltare la Şcoala de la Chicago (Milton Friedman, Frank Knight, Henry Simons, J. Stigler etc.).
După cel de-al Doilea Război Mondial a început etapa hotărâtoare a luptei pentru moştenirea Luminilor: liberalii sprijiniţi de SUA au intrat în lupta decisivă cu marxismul, întruchipat de URSS şi aliaţii săi. Europa a ocupat o poziţie intermediară în lupta ideologiilor; aici predominau dispoziţiile social-liberale şi social-democrate.
Victoria decisivă a liberalilor în anii 1990
Falimentul URSS şi înfrângerea noastră în „războiul rece” au însemnat din punct de vedere ideologic distribuirea definitivă a rolurilor în lupta pentru destinul moştenirii Luminilor, în războiul pentru modelul viitorului. Anume în virtutea faptului că URSS a pierdut şi s-a destrămat, a devenit clar că dreptatea istorică a fost de partea liberalilor şi, în mod special, a neoliberalilor, care le refuzau comuniştilor şi socialiştilor pretenţia lor asupra „viitorului” ca „zi de mâine progresistă”. Societatea sovietică şi alte regimuri socialiste s-au dovedit a fi nişte versiuni mascate ale unor structuri arhaice, care au reinterpretat în propria manieră marxismul înţeles „mistic” şi „religios”.
Acest moment crucial al istoriei politice a umanităţii a pus pentru prima dată punctele pe „i” în principala chestiune a Modernităţii: care dintre cele două ideologii principale ale sec. XX moşteneşte trecutul (spiritul Luminilor) şi va primi în mod automat viitorul (dreptul de a domina cu mijloace ideologice ziua de mâine). Chestiunea cu privire la scopul procesului istoric a fost, în fond, hotărâtă.
La mijlocul sec. XX, filozoful francez hegelian de origine rusă Alexandre Kojève considera că „sfârşitul istoriei” în versiunea hegeliană se va manifesta prin revoluţia comunistă mondială. La fel considerau şi tradiţionaliştii (R. Guenon, J. Evola), care negau Luminile, apărau Tradiţia şi preziceau „sfârşitul lumii” prin intermediul victoriei „celei de-a patra caste” (shudra – proletarii). Însă în 1991, odată cu falimentul URSS, a devenit clar că „sfârşitul istoriei” va avea nu forma marxistă, ci liberală, fapt despre care s-a şi grăbit să înştiinţeze lumea filozoful american Francis Fukuyama, proclamând „sfârşitul istoriei” ca pe o victorie planetară a pieţei, a liberalismului, a SUA şi a democraţiei burgheze. Dintr-un posibil proiect de alternativă al viitorului, marxismul s-a transformat într-un episod insignifiant al istoriei politice şi ideologice.
Din acest moment începe nu pur şi simplu avântul liberalismului, în formele lui cele mai fundamentaliste, ortodoxe, anglo-saxone şi antisociale, dar şi iese în evidenţă un fapt fundamental al istoriei ideologice a umanităţii: anume liberalismul constituie destinul. Prin urmare, tezele lui, principiile şi dogmele lui filozofice, politice, sociale şi economice trebuie privite ca ceva universal şi absolut, fără alternativă.
În pragul „secolului american”
Rezultatele istoriei politice a sec. XX au demonstrat că liberalismul a câştigat bătălia pentru modernitate, învingându-şi toţi adversarii – şi din dreapta, şi din stânga. Îndelungatul ciclu al Epocii moderne s-a încheiat cu triumful ideologiei liberale, care de acum încolo a primit monopolul asupra controlului şi conducerii dezvoltării istorice. Liberalismul a rămas fără un duşman simetric, un subiect de proporţii cu o conştiinţă de sine adecvată, cu o ideologie convingătoare şi coerentă, cu resurse de forţă şi materiale consistente, cu o bază tehnologică, economică şi militară comparabilă. Tot ce încă se mai opunea ideologiei liberale nu reprezenta decât o totalitate haotică a unor simpli paraziţi, a unor erori, pe scurt, de „bruiaje”, care se opuneau din inerţie făuritorilor „noii ordini liberale”. Nu era vorba de concurenţa dintre nişte subiecţi civilizaţionali şi geopolitici de alternativă, ci de o rezistenţă reactivă şi pasivă a unui mediu neorganizat; la fel, structura solurilor, pârăiaşele, găurile carsturilor sau regiunea mlăştinoasă îi împiedică pe constructorii de drumuri: este vorba nu despre trasarea unui alt itinerar asupra căruia ar insista o întreprindere concurentă, ci de rezistenţa materialului.
În această situaţie, SUA, în poziţia de citadelă a liberalismului mondial, au căpătat o nouă calitate. De acum încolo, SUA au devenit nu pur şi simplu una dintre cele două supraputeri, ci singura forţă planetară care s-a rupt de concurenţi. Criticul francez al SUA, Hubert Védrine, a propus ca de acum încolo SUA să nu mai fie numită supraputere, ci hiperputere (hyperpower), subliniind singularitatea şi superioritatea ei asimetrică. Din punct de vedere ideologic, victoria liberalismului şi ascensiunea SUA nu reprezintă o coincidenţă accidentală – aşa arată cele două părţi ale aceluiaşi fenomen. SUA au ieşit învingătoare în „războiul rece” nu pentru că au acumulat un potenţial mai mare şi s-au distins în competiţia tehnologică, ci pentru că s-au bazat pe ideologia liberală, care şi-a demonstrat şi consistenţa sa tehnică, şi dreptul său istoric în războiul ideologic, care a făcut bilanţul Timpurilor noi. Şi la fel cum liberalismul şi-a descoperit dimensiunea fatală, Statele Unite au primit confirmarea vădită a propriului mesianism, care, sub forma ideologiei Manifest Destiny, estesimbolul credinţei elitei americane încă din sec. XIX.
Neoconservatorii americani conştientizează cu cea mai mare claritate această stare de lucruri. După cum s-a exprimat principalul lor ideolog, William Kristol, „secolul XX a fost secolul Americii, secolul XXI va deveni secolul american”. Să reflectăm asupra acestei afirmaţii: care e diferenţa dintre „secolul Americii” şi „secolul american”? „Secolul Americii” înseamnă că în acea perioadă, ideologia liberală lupta cu concurenţii (tradiţionalismul rezidual, fascismul, socialismul şi comunismul) şi i-a înfrânt totalmente. America, fiind una dintre puterile mondiale, s-a transformat în singura putere. Iar acum, în spiritul neoconservatorilor, SUA urmează să afirme modelul american – „American way of life” – în calitate de model mondial obligatoriu.
În faţa ochilor noştri, SUA încetează să mai fie un stat naţional şi devin sinonimul guvernului mondial. Întreaga planetă trebuie să se transforme de acum încolo într-o „Americă mondială”, într-un „stat mondial” (World State). Anume acesta este „secolul american”, proiectul globalizării modelului american la scară mondială. Nu este vorba doar de colonizare sau de o nouă formă a imperialismului, este un program de implementare totală a unui singur sistem ideologic, copiat după modelul ideologiei liberale americane. America pretinde de acum încolo la difuzarea universală a unui cod unitar, dar penetrează în viaţa popoarelor şi a statelor pe mii de căi diverse, ca o reţea globală, prin intermediul tehnologiei, economiei de piaţă, modelului politic al democraţiei liberale, sistemelor informaţionale, clişeelor culturii de masă, stabilirii controlului strategic direct al americanilor şi a sateliţilor lor asupra procesului geopolitic.
Secolul american e conceput ca o retopire a modelului mondial existent în unul nou, structurat în conformitate strictă cu standardele americane. Acest proces este numit convenţional „democratizare” şi e orientat asupra câtorva enclave geopolitice, în primul rând asupra celor problematice din punctul de vedere al liberalismului. Aşa au apărut proiectele „Marelui Orient Apropiat”, „Marii Asii Centrale” etc. Sensul acestora constă în dezrădăcinarea modelelor naţionale inerţiale – politice, economice, sociale, religioase şi culturale – şi înlocuirea lor cu sistemul operaţional al liberalismului american. Şi nu contează dacă este vorba despre adversarii SUA sau despre adepţii lor: urmează a fi supuşi reformatării şi prietenii, şi duşmanii, şi cei care vor să rămână neutri. În asta constă sensul „secolului american”: liberalismul, învingându-şi duşmanii formali, trece la implementarea sa profundă. Acum nu mai e destul să fii de partea SUA în conflictele locale (cum s-au manifestat multe ţări cu ideologii departe de cea liberală – precum Pakistan, Arabia Saudită şi Turcia). De aici încolo, liberalismul trebuie să pătrundă în adâncurile tuturor societăţilor şi ţărilor fără excepţie, iar orice rezistenţă va fi, în accepţia neoconservatorilor, înfrântă – aşa s-a întâmplat în cazul Irakului, Serbiei sau Afganistanului.
Criticii unei astfel de abordări din interiorul SUA, ca, de exemplu, conservatorul clasic Patrick Buchanan, afirmă: „America a cucerit întreaga lume, dar s-a pierdut pe sine însăşi”. De altfel, asta nu-i opreşte pe neoconservatori, deoarece ei percep SUA nu doar ca pe un stat naţional, ci şi ca pe o avangardă a ideologiei liberale. Şi nu e de deloc întâmplător faptul că neoconservatorii americani provin, oricât ar părea de paradoxal, din troţkism. La fel cum troţkiştii insistau asupra revoluţiei comuniste mondiale, criticând vehement stalinismul şi ideea construcţiei socialismului într-o singură ţară, neoconservatorii de azi cheamă la o revoluţie liberală mondială, respingând în mod categoric apelurile „izolaţioniştilor” să se limiteze la frontierele SUA şi a aliaţilor lor istorici. Anume neoconservatorii dau tonul politicii americane actuale, înţelegând cel mai bine sensul ideologic al destinelor învăţăturilor politice în zorii sec. XXI. Cercurile neoconservatoare din SUA conştientizează cu cea mai mare profunzime sensul schimbărilor care se produc la scară mondială. Pentru ei, „ideologia” rămâne a fi obiectul unei maxime atenţii, chiar dacă aceasta se transformă într-o “ideologie blândă” (“soft ideology”) sau “ putere blândă” (”soft power”).
Liberalismul şi Postmodernitatea
Trecând de la opoziţia formală faţă de ideologiile de alternativă la o nouă fază de autodifuzare la scară mondială, ideologia liberală îşi schimbă statutul. În epoca Modernităţii, liberalismul a coexistat cu non-liberalismul, prin urmare, făcea obiectul unei alegeri. Ca şi în cazul tehnologiilor informaţionale moderne, când la modul teoretic îţi poţi alege un calculator cu sistem operaţional Microsoft, Mac OS sau Linux. Învingându-şi adversarii, liberalismul a obţinut monopolul asupra gândirii ideologice, el a devenit singura ideologie, care nu admite alături pe nimeni altcineva. Am putea spune că el a trecut de la nivelul unui program la al unui sistem operaţional, devenind ceva înţeles de la sine. Să observăm, atunci când mergem la magazin şi alegem un calculator, de obicei, nici nu mai precizăm: „Daţi-mi un calculator cu softul firmei”. Noi zicem, pur şi simplu: „Daţi-mi un calculator”. Şi atunci el ne este vândut în mod tacit cu sistemul operaţional al firmei Microsoft. Cu liberalismul lucrurile stau la fel: el penetrează în noi de la sine, ca ceva general acceptat, ceva ce ar fi ridicol şi stupid a contesta.
Conţinutul liberalismului se schimbă, trecând de la nivelul unui anume tip de exprimare la nivelul limbii. Liberalismul devine nu liberalism propriu-zis, dar ceva subînţeles, un acord tacit, un consens. Asta corespunde trecerii de la epoca Modernităţii la cea a Postmodernităţii. În Postmodernitate, liberalismul, păstrându-şi şi chiar sporindu-şi influenţa, apare tot mai rar în calitate de filozofie politică conştientizată şi acceptată în mod liber, el devine inconştient, de la sine înţeles, instinctiv. Un astfel de liberalism, care pretinde să se transforme într-o “matriţă” a zilei de azi, de care majoritatea nu este conştientă, treptat capătă trăsături groteşti. Figurile groteşti ale culturii postmoderne se nasc din principiile clasice ale liberalismului, devenit subconştient (“subconştientul rezervelor mondiale”, prin analogie cu dolarul, “rezerva valutară mondială”). Este vorba deja de un soi de postliberalism, dar care îl conduce spre concluziile lui extreme.
Astfel apare panorama grotescului postliberal:
· drept măsură a lucrurilor se prezintă nu individul, ci postindividul, “dividuum”-ul, o combinare jucăuşă şi ironică accidentală a unor părţi ale omului (a organelor lui, a clonelor lui, a simulacrelor lui – până la cyborg-uri şi mutanţi);
· proprietatea privată este divinizată, se „transcedentalizează” şi se transformă din ceva ce posedă omul în ceva ce îl posedăpe om însuşi;
· egalitatea şanselor se transformă în egalitatea contemplării şanselor (societatea spectacolului – Guy Debord);
· credinţa în caracterul contractual al tuturor instituţiilor sociale şi politice evoluează în egalarea realului şi a virtualului, lumea devenind o machetă tehnică;
· dispar cu desăvârşire toate formele autorităţii extraindividuale, orice individ fiind liber să creadă despre lume orice ce îi trece prin minte (criza raţionalităţii generalizatoare);
· principiul separării puterilor se transformă îi ideea unor referendumuri electronice permanente (parlamentul electronic), în cadrul cărora orice utilizator al internetului votează cu ocazia oricărei hotărâri, fapta care conduce spre multiplicarea puterii până la numărul fiecărui cetăţean (fiecare îşi este sie însuşi ramură a puterii);
· „societatea civilă” substituie integral statul şi se transformă într-un melting pot (cazan de topire) mondial cosmopolit;
· de la teza „economia este însăşi soarta” se trece la teza „codul numeric este însăşi soarta”, deoarece şi munca, şi banii, şi producţia, şi consumul – totul devine virtual.
Unii liberali şi neoconservatori s-au speriat ei înşişi de perspectiva ce s-a deschis în urma victoriei liberalismului – în momentul trecerii la postliberalism şi Postmodernitate. Astfel, Fukuyama, autorul tezei despre „sfârşitul istoriei” în versiunea liberală, în ultimele decenii cheamă Occidentul şi SUA să „dea înapoi” şi să se reţină la faza precedentă a liberalismului „demodat”, clasic – cu piaţa, cu statul-naţiune şi cu raţionalitatea ştiinţifică obişnuită, pentru a evita alunecarea în abisul postliberal. Dar tocmai aici el se contrazice pe sine însuşi: logica trecerii de la liberalismul obişnuit spre liberalismul Postmodernităţii nu reprezintă ceva arbitrar sau voluntarist, ea e înscrisă în însăşi structura ideologiei liberale, întrucât eliberarea treptată a omului de tot ce nu e el însuşi (de toate idealurile şi valorile extraindividuale şi supraindividuale) nu poate să nu conducă mai devreme sau mai târziu spre eliberarea omului de el însuşi. Iar cea mai teribilă criză a individului începe nu atunci când el luptă cu ideologiile de alternativă, care neagă omul ca valoare supremă, ci atunci când el ajunge să obţină o victorie decisivă şi ireversibilă.
#capela rosie#ernst niekisch#hitler#Liberalismul ca rezumat al civilizaţiei occidentale#liberalismul si metamorfozele lui#news.russiatoday.ro#supremaţia relaţiilor de piaţă#un destin nefast pentru Germania
0 notes
Link
by
Intergrarea în structurile euro-atlantice a distrus suvernitatea României, dar și a altor popoare, crede Aleksandr Bovdunov, politolog și conducător al centrului analitic Katehon din Moscova.
Acesta a făcut o declarație extrem de dură despre rolul României în Europa și în lume: “din punct de vedere geopolitic, nu există.”
„Dacă vorbim despre polul român, din punct de vedere geopolitic el nu există. România nu este acum țară independentă, suverană. Ea este parte a lumii euro-atlantice. Ea este subjugată de Statele Unite. Și din acest punct de vedere România nu poate să propună nimic Republicii Moldova. România este o unealtă a integrării euro-atlantice. Dar despre integrare în ce Europă vorbim? Și acum vorbim despre domeniul valorii. Integrarea în lumea euro-atlantică este egală cu integrarea în lumea post-creștină, seculară; lumea în care tradițiile și valorile principale ale creștinismului sunt negate și distruse total. Și suveranitatea poporului nu există”, a declarat Aleksandr Bovdunov pentru news.russiatoday.ro.
Pe 12 mai, scutul anti-rachetă al NATO de la Deveselu a devenit operațional. Poziția oficială a NATO este că scutul are un rol pur defensiv și obiectivul său este de a descuraja acțiuni agresive din partea unor state cu veleități nucleare din Asia și Orientul Mijlociu. În schimb, Rusia consideră că acest scut afectează echilibrul strategic și îi amenință securitatea.
Think-tank-ul Katehon reunește cercetători independenți din întreaga lume specializați în Relații Internaționale, Geopolitică, Strategii de Dezvoltare, Securitate, combaterea terorismului și dialogul inter-religios.
Sursa: activenews.ro
by via Stiri Extreme
0 notes
Text
New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro
New Post has been published on http://bit.ly/2kJlyny
news.russiatoday.ro : Politologia paralelă a lui Jean Parvulesco
Alexandr Dugin
Cartea cunoscutului scriitor francez Jean Parvulesco „Vladimir Putin şi Imperiul Eurasiatic” nu se încadrează în genurile literare obişnuite. Ca, de altfel, şi însuşi Parvulesco, cel care a fost şi rămâne l’auteur inclassable – autor pe care este imposibil să-l atribuim unei categorii strict determinate. Este vorba și despre o publicistică geopolitică, și conspirologie, și istorie alternativă, și literatură documentară, și cugetări religioase. Într-un cuvânt, Parvulesco este un gen în sine.
În unul dintre romanele sale, el caracterizează eroul principal în felul următor: „un peu la serie noir, un peu meditation transcendentale”, adică „semi-gangster – semi-mistic”. Această formulă poate servi drept autoportret pentru însuşi autorul; el însumează concomitent anumite trăsături ale spionului, ale metafizicianului şi artistului. Iar unde se încheie o ipostază şi începe cealaltă, este absolut incert.
Jean Parvulesco este un filosof-tradiţionalist, care l-a cunoscut personal pe unul dintre fondatorii acestui curent, „baronul negru” Julius Evola. Parvulesco a fost în relaţii strânse atât cu Raymond Abellio, cât şi cu Dominique de Roux. În aceste cercuri avangardist-tradiționaliste Parvulesco este o autoritate indiscutabilă.
În acelaşi timp, viaţa lui s-a derulat într-un contact strâns cu politica, cu intrigile serviciilor secrete europene, cu operaţiuni speciale şi misiuni periculoase.
Şi în sfârşit, în mediul artistic el este cunoscut ca scriitor, poet şi secretar literar al lui Ezra Pound.
Tradiţionalismul presupune profunzime şi seriozitate metafizică. Lumea serviciilor secrete ţine de discreţie şi competenţă în situaţii delicate, de cele mai multe ori ascunse de ochii unui observator simplu. Iar arta oferă un spaţiu deschis pentru fantezie şi ficţiune. Punând laolaltă toate acestea şi condimentându-le cu un stil uimitor, irepetabil, căpătăm un cocktail puternic – la limita unui cocktail Molotov – numele căruia este Jean Parvulesco.
Putin şi dublura lui
Această carte a lui Parvulesco este prima care apare în limba rusă, ea fiind dedicată preşedintelui Putin. Dar atenţie! Care anume Putin? Ce are în comun Preşedintele în exerciţiu al Rusiei, care se autodefineşte în mod public doar drept un „manager în fruntea unui stat aflat în perioada de tranziţie”, şi figura profetică a deşteptării marelui continent, purtătorul unei misiuni apocaliptice unice, descrise în această carte?
Răspunsul este simplu: există nu doar un singur Putin, ci doi. Cel puţin doi, însă e foarte posibil să fie mai mulţi… Pe lângă personalitatea istorică, care lasă prea puţin loc pentru o exegeză metafizică, mai există şi dublura metafizică a acesteia. Acesta e un alt Putin, sosia lui metafizică, apărută pe muchia subţire dintre „serie noir” şi „meditation transcendantale”. Acest Putin-2 a apărut din ziare, din vedenii, din studiile scrupuloase ale profeţiilor apocaliptice, dintr-o istoriosofie imperială extravagantă, din interpretarea îndrăzneaţă a proceselor geopolitice şi nu în ultimul rând din intuiţia de creaţie. Iar acest Putin-2 este ziditorul Marelui Imperiu Eurasiatic al sfârşitului, prevestitorul geopolitic al „Parusiei”, apărătorul tainicului Katehon, care este prezentat în lucrare ca un dat transparent, ca un absolut ontologic, ca o evidenţă vizionară.
Întreaga istorie politică este pentru Parvulesco o expunere a luptei dintre existenţă şi non-existenţă. Existenţa e reprezentată de tradiţie, imperiu, religie, ierarhie, sacralitate. Împotriva acestor forţe ale existenţei luptă forţele non-existenţei – entropia, desacralizarea, care sunt întruchipate în democraţia liberală, ideologia „drepturilor omului” şi purtătorii corectitudinii politice. Existenţa este simbolizată de către Uscat, iar non-existenţa – de către Mare. Existenţa este încarnată în Eurasia, Rusia, blocul continental Paris-Berlin-Moscova-Delhi-Tokyo, în timp ce inexistenţa este întruchipată de Oceanul Atlantic, Marea Britanie şi SUA, NATO. Anume între aceste două poluri se întinde întreaga pânză a istoriei.
De altfel, această viziune nu e o invenţie a lui Jean Parvulesco, ci expunerea clasică a geopoliticii, în formula stabilită de către părinţii-fondatori ai acestei discipline: Halford Mackinder, Karl Haushoffer, Nicholas John Spykman. Parvulesco doar conferă acestor motive geopolitice un suflu nou, îmbinându-le cu informaţii de presă, cu descifrarea luptei secrete a serviciilor speciale în adâncurile sistemului sovietic (KGB contra GRU), cu interpretarea unor întrevederi şi convenţii diplomatice.
La Parvulesco totul se leagă, haosul unor fapte răzleţe căpătând o logică internă. Această logică poate părea stranie, însă dacă e să o pătrunzi, ea te captivează şi te face să o urmezi, pe parcurs limpezându-se toate detaliile. Este vorba despre logica profetismului geopolitic, a neo-vizionarismului, condimentat cu o bună doză de postmodernism literar. Dar este vorba de un postmodernism aparte, postmodernism „de dreapta”. Urmând maniera generală a postmodernismului, Jean Parvulesco respinge canoanele narativului Iluminismului. În postmodernismul de alternativă al lui Parvulesco se îmbină în mod ciudat actualul şi arhaicul, raţionalul şi iraţionalul. Iar figura unui Putin imaginar, care corespunde cu metaviziunea lui Parvulesco despre „cea de-a treia figură imperială”, la care visau Ernst Junger şi Ernst Niekisch, devine unul dintre punctele nodale ale acestui tip de postmodernism eurasianist.
În opera lui Parvulesco Putin apare ca un arhetip sacral. Este un arhetip al conducătorului unei mase continentale gigantice, căreia îi este hărăzită renaşterea şi eliberarea în momentul încordării maxime a istoriei mondiale.
Potrivit lui Parvulesco, Vladimir Putin este anume acel „om al sorţii”, „cel care era aşteptat”.
„Dar ce legătură au toate acestea cu realitatea?” – s-ar putea întreba un cititor superficial. Am putea răspunde la această întrebare cu un citat din Novalis: „Poeţii lumii antice ne-au comunicat în poveştile şi miturile lor despre această lume mai mult decât cei mai scrupuloşi cronicari.”. Parvulesco descrie realitatea ca pe un mit. Mitul lui pulsează cu o energie adevărată, din el ţâşneşte un sânge autentic, el provoacă asociaţii profunde. A te opune acestei atracţii este inutil. Este mai înţelept să cedezi în faţa lui, să te scufunzi în stihia plină de farmec a postmodernismului tradiţionalist, să-l laşi să pătrundă în fiinţa ta.
Astfel, realitatea va începe să cedeze. Veţi observa în jur o mulţime de confirmări ale cuvintelor lui Parvulesco despre „omul sorţii”. Şi chiar dacă este vorba despre o linie de subiect a istoriei paralele, la un moment dat dumneavoastră înşivă veţi putea alege unde să trăiţi. Să rămâneţi într-o Rusie obişnuită ce şi-a pierdut raţiunea de a fi, banală, devastată de corupţie, debusolată, cu un Putin „obişnuit” sau să alunecaţi spre Rusia-Eurasia de alternativă, cea a marelui continent, Rusia-imperiu, condusă de un lider solar care sfidează forţele nonexistenţei, ce se târăsc spre Uscat din apele Oceanului Atlantic.
Ni s-ar putea reproşa: Parvulesco prezintă o iluzie efemeră drept realitate. Dar v-aş ruga să-mi spuneţi, ce este pentru dumneavoastră „realitatea”? Modernitatea, cu tot cu criteriile ei pozitiviste de apreciere a realităţii, dispare în mod vertiginos. Dacă pe vremuri maşina cu aburi sau aparatul cosmic reprezentau niște argumente ontologice supreme, astăzi ciudata lume a ecranelor virtuale dizolvă cu insistenţă această evidenţă, deplasând treptat atenţia spre nişte manifestări bizare şi extravagante. Lumea îşi pierde centrul, devenind excentrică. Într-o astfel de virtualitate câmpurile metafizice ale vizionarismului tradiţionalist-apocaliptic dobândeşte dreptul la viaţă.
Oricum ar fi, Putin-2, Putin al lui Jean Parvulesco, este mult mai atractiv şi ademenitor decât Putin-1. Şi oare există el în general, acest Putin-1? Oare nu se întreabă până în prezent analiştii de toată mână: „Who is Mister Putin?”, şi tot nu reuşesc să găsească vreun răspuns. Anume aici începe partea cea mai interesantă: Putin-1 pur şi simplu nu există. El nici n-a existat. Nici nu va exista. Avem de-a face cu o mască, în spatele căreia se ascunde ceva necunoscut. Şi chiar dacă oamenii care îl văd pe preşedinte, vorbesc cu el, interacţionează cu el, depind de el, lucrează împreună cu el ar afirma că Putin există, acest argument poate fi parat cu uşurinţă: nu voi, dragi prieteni, sunteţi cei care aveţi căderea să judecaţi despre caracterul unor generalizări ontologice. Că persoana şi preşedintele pe numele Vladimir Vladimirovici Putin există nu se îndoieşte nimeni. Îndoiala ţine doar de faptul cine este el cu adevărat. Care este esenţa lui interioară? Ce are el în minte? Iată despre astea nimeni n-ar putea să vorbească cu certitudine. Poate că nici el însuşi. Uneori e foarte greu să pătrunzi în sufletul celuilalt, dar nici propria inimă nu e mai lesne de înţeles…
Aşadar, Putin-1 nu există. Prin urmare, rămâne doar Putin-2. Acel personaj mitologic, creaţia secretă a unor strategii ascunse ale serviciilor speciale continentale, care pregătesc în taină marea revanşă, realizarea misiunii geopoliticii imperiale, lucrând metodic în umbră, deschizând o altă cale sfârşitului istoriei mondiale.
Hegel vorbea despre „vicleania raţiunii universale”. Oamenii cred că fac ceva clar şi raţional, ceva de dimensiuni mici. Şi nici nu-şi dau seama că, de fapt, îndeplinesc în mod docil şi disciplinat o părticică a unui plan grandios trasat de către Providenţă. Sau, aşa cum ar spune Rene Guenon, „voinţa umană se întinde între Providenţă şi Destin”. Providenţa îl atrage în sus, spre înălţimile marelui Plan. Destinul îl trage în jos, căutând să-l dizolve în banalităţi şi detalii.
Planul raţiunii universale a prevăzut alegerea în calitate de preşedinte al Rusiei a unui mic funcţionar din Sankt Petersburg, Vladimir Putin. Acest plan s-a realizat tocmai în momentul când Rusia trebuia să aleagă între existenţă şi nonexistenţă, atucni când deasupra ţării plana pericolul de a fi înghițită de apele atlantice, când a fost emis verdictul dispariţiei. Pentru un tradiţionalist nu există accidente. De obicei numim accident acele întâmplări, sensul şi cauzele cărora ne sunt necunoscute, logica cărora ne scapă.
Jean Parvulesco se află în relaţii amicale cu raţiunea universală. Ceea ce pentru alţii reprezintă viclenia, pentru el e o sticlă transparentă, prin care acesta contemplă, ca printr-un cristal magic, evenimente îndepărtate şi apropiate. Atât pe cele care s-au întâmplat „în vremuri demult apuse”, cât și şi pe cele care în genere nu s-a întâmplat.
Legitimitatea vizionară
Desigur, cartea stranie pe care o ţineţi în mână vorbeşte de la sine. Ar fi bine să o citiţi, să vă creaţi propria impresie despre ea.
Îl cunosc personal pe Jean Parvulesco. Şi am avut nenumărate ocazii să mă conving de faptul că chiar şi cele mai stranii şi mai absurde la prima vedere fantezii, intuiţii şi presupuneri se îndeplineau de fiecare dată cu precizia unui metronom.
Şi totuşi este vorba, bineînţeles, de literatură. Aici este loc pentru convenţionalisme şi metafore, dar e o literatură aparte, iniţiatică, ea îşi creeză propriul canon şi propria legitimitate. E naiv să o abordezi în baza unor criterii exterioare. E mult mai bine să intraţi în lumile lui Jean Parvulesco. Ascultaţii-i cu atenţie intuiţiile. Lăsaţi-vă pe mâna lui. Veţi vedea mai târziu ce se va întâmpla. Nu veţi regreta.
Însă, ceva anume ar putea să împiedice contactul minunat cu legitimitatea postmodernităţii tradiţionaliste. Parvulesco scrie despre Rusia şi despre evenimentele actuale din ţara noastră cu o privire din afară. El este un român francofon, catolic, un extravagant escatolog eurasianist din Europa. De fapt, pentru Parvulesco, Putin şi Rusia sunt la fel de departe ca şi Martie sau Venus. El îşi acumulează cunoştinţele despre civilizaţia noastră în baza unor fapte răzleţite. Asta îl face pe orice cititor rus să-şi creeze o impresie falsă precum că el, cititorul, ştie mult mai multe fapte şi detalii, iar reconstituirile unui locuitor detaşat al Franţei sunt pretențioase şi absurde.
Dar asta e o iluzie. Oare noi înşine ne înţelegem suficient? Oare istoria noastră şi ceea ce i se întâmplă Rusiei astăzi ne sunt perfect evidente? Oare dispunem noi înşine de nişte versiuni logice impecabile şi necontradictorii asupra propriei noastre identităţi? Desigur că nu. Dacă putem pipăi ceva, asta câtuşi de puţin nu înseamnă că putem să şi înţelegem ce anume pipăim. Iar deseori pentru a înţelege cu adevărat ceva anume, tocmai că trebuie să încetăm a pipăi obiectul cercetării noastre.
Distanţa care îl separă pe Parvulesco de Rusia şi de personajul principal al acestei cărţi, preşedintele Putin, nu constituie un dezavantaj, ci dimpotrivă, un avantaj. Ea îi permite să cuprindă cu o privire specială proporţiile acelui fenomen, pe care Jean Parvulesco s-a apucat să-l trateze şi să-l descrie. Tocmai de aceea cititorii acestei cărți se vor împărţi în „oi” şi „capre”. Unii vor fi în stare să depăşească sentimentul absurdului şi să se includă în legitimitatea vizionară, paralelă şi neevidentă a lui Parvulesco, iar alţii nu vor reuşi. Această încercare este pentru gustul dumneavoastră, dragi prieteni.
Profetismul eurasianist
Este uimitor faptul că Jean Parvulesco a ajuns la teoria sa eurasianistă în mod absolut independent, fiind separat de linia filosofică eurasianistă rusă, care îşi are începuturile în Trubeţkoi, Saviţkyi, Alekseev, Gumiliov. Parvulesco a aflat pentru prima dată despre aceşti autori şi această şcoală de la mine, acum vreo 15 ani, dar şi până atunci el se considera „eurasianist” şi scria texte „eurasianiste”. Această rezonanţă în intuiţii și previziuni, în accentuarea celor mai acute şi pronunţate teme în câmpul infinit al tradiţionalismului m-a copleşit atât pe mine, cât şi pe el încă în momentul primei noastre întâlniri – de parcă te-ai întâlni cu oglinda. Viziunile noastre eurasianiste nu sunt identice, deoarece pornesc de la experienţe diferite, de la surse şi metode diferite, dar ele sunt foarte apropiate.
Iar ceea ce contează cel mai mult sunt coincidenţele în anticipările noastre. Ne uneşte viitorul şi tratarea acestuia. Noi vedem acest viitor ca pe o venire inevitabilă, fatală a Imperiului Eurasianist al sfârşitului, ca pe realizarea unui imperiu continental, ca pe un bastion în faţa fiarei din beznă, ca pe o nouă arcă. Tratăm oarecum diferit caracterul religios al acestui imperiu (Parvulesco – de pe poziţii catolice, noi – de pe poziţii ortodoxe), dar în ambele cazuri este vorba despre o perspectivă escatologică creştină. Suntem ambii de părerea că Rusiei îi revine să joace în acest proces un rol central – spiritual, material, politic şi mistic.
Detaliile pot fi corectate. Esenţa rămâne neschimbată şi unică. Precum unică este Biserica. Precum unic este Imperiul.
Trăsătura unui text cu adevărat profetic constă în faptul că anumite aspecte formale ar putea să decadă, dar grăuntele de bază rămâne. Nu exclud că misiunea lui Vladimir Putin, descrisă de Jean Parvulesco, îi va reveni şi altcuiva. De remarcat că autorul are de a face cu nişte arhetipuri, nu cu indivizii. Însă edificarea Imperiului Eurasiatic al marelui continent nu poate fi zădărnicită. La acest proiect va trebui să participăm cu toţii. Benevol sau forţat.
(Postfaţă la cartea „Putin şi Imperiul Eurasiatic”, Sankt Petersburg, „Amfora”, 2006. Se publică în legătură cu traducerea acestei lucrări din originalul francez în română, lucrarea urmând să apară în România în câteva luni.)
#imperiu euroasiatic#Jean Parvulesco#news.russiatoday.ro#politologia paralela#traditionalismul#Vladimir Putin şi Imperiul Eurasiatic
0 notes
Text
New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro
New Post has been published on http://bit.ly/2kBnApI
news.russiatoday.ro : Românii din Ucraina, scrisoare pentru Poroşenko
Reprezentanții asociaţiilor naţional-culturale româneşti au înaintat preşedintelui Ucrainei, Petro Poroşenko, premierului Volodymyr Groisman, ministrului Educaţiei Lilia Grinevici, precum şi reprezentanţei UE în Ucraina, o notă de protest contra măsurii de eliminare a limbii şi literaturii române din clasele superioare din şcolile de cultură generală cu limba română de predare din Ucraina, în anul de învățământ 2017-2018.
Redăm integral scrisoarea înaintată președintelui ucrainean:
Stimate domnule Președinte Petro POROŞENKO!
Vă aducem la cunoștința Dumneavoastră situația deplorabilă privind asigurarea drepturilor comunității românești din Ucraina. Administrația actuală a Ucrainei, în pofida legislației ucrainene, desfășoară presiuni în creștere asupra drepturilor minorităților naționale. Numărul școlilor românești din regiunea Cernăuți după anul 1991 s-a redus de la 91 la 62, o serie de materii în aceste școli fiind trecute forțat la predarea în limba ucraineană, lucru care nu și-a permis nici măcar regimul totalitar sovietic; documentația în școlile cu limba română de predare a obiectelor e completată doar în limba ucraineană. Pentru confirmarea celor de mai sus venim cu un nou exemplu.
Recentul Plan-model de învățământ pentru clasele 10-11 a instituțiilor de învățământ general, pentru anul de învățământ 2017/2018, a stârnit indignarea și repulsia comunității române din regiunea Cernăuți. Dispariția din componentul invariativ al planului de învățământ a limbii române (limbii materne) și a literaturii române e o încălcare fără precedent a drepturilor noastre, pe care nu și-a permis-o nici regimul totalitar stalinist. Includerea limbii materne în categoria obiectelor de profil opțional duce inevitabil la dispariția orelor de limbă maternă în proporție de 90%. Realizarea acestui plan e un pas în plus spre asimilarea comunității românești din Ucraina, care constituie 0,5 mln din populația țării. Asemenea tentative noi le înțelegem ca încercări de lezare directă a dreptului de studiere a limbii materne și a literaturii, prin aceasta încălcându-se o serie de legi ale Ucrainei și a mai multor convenții europene, ratificate de Ucraina.
Constituția Ucrainei prevede că la adoptarea de legi sau decizii noi nu se permite restrângerea conținutului și volumului drepturilor și libertăților existente (art.22), însă proiectul de decizie în cauză încalcă dreptul nostru la studierea limbii materne. Planul de învățământ propus de Ministerul Învățământului și Științei din Ucraina contrazice prevederilor art. 6 al Legii Ucrainei privind minoritățile naționale, conform căreia statul garantează dreptul la instruire în limba maternă în instituțiile de învățământ de stat. Articolul 14, pct.2 al Legii Ucrainei privind ratificarea Convenției-cadru a Consiliului Europei privind protecția minorităților naționale a stabilit faptul că statul se obligă să asigure «condiții adecvate pentru predarea limbii minorității respective sau pentru studierea în această limbă». Planul de învățământ propus creează condiții neadecvate, întrucât restrânge condițiile existente anterior. Carta Europeană privind limbile regionale și ale minorităților (partea II, art.7, p.f) printre scopurile și principiile care se impun a fi respectate, își concentrează atenția asupra «stabilirii formelor și mijloacelor adecvate de predare și de studiere a limbilor regionale și ale minorităților la toate nivelurile», însă planul de învățământ propus îi lipsește pe elevi de posibilitatea de a studia limba maternă la nivelul claselor a 10-11.
În egală măsură, se impune a fi luată în considerație situația politică care s-a creat în prezent în Ucraina și de a nu insista asupra asimilării românilor din Ucraina. Aceste intenții intră în contradicție cu Legea Ucrainei privind ratificarea Convenției-cadru a Consiliului Europei privind protecția minorităților naționale, care în preambul insistă asupra tezei, conform căreia «protecția minorităților naționale reprezintă un element esențial pentru asigurarea stabilității, democrației și păcii pe întregul continent». Oare o politică atât de dură față de comunitatea românească din Ucraina contribuie la stabilitate, democrație și pace ?
Reieșind din cele de mai sus, apelăm la ajutorul Dumneavoastră în vederea protecției drepturilor noastre la studierea limbii materne și a literaturii de către elevii claselor 10-11 a școlilor de cultură generală, respectiv păstrarea în componentul invariativ a planului de învățământ a limbii și literaturii române..
Cu respect,
Vasile TĂRÂȚEANU, președinte al Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din regiunea Cernăuţi
Vasile BÂCU, președinte al Societății pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuți
Ilie T. ZEGREA, președinte al Societății Scriitorilor Români din Cernăuți
Vitalie ZÂGREA, președinte al Ligii Tineretului Român „Junimea” din regiunea Cernăuți
Nicolae TOMA, președinte al Societății Jurnaliștilor Români Independenți din regiunea Cernăuți
Marin GHERMAN, președinte al Centrului Media BucPress
Mircea PILAT, președintele Asociației republicane științifico-pedagogice „Aron Pumnul”
Iurie LEVCIC, președintele Centrului Bucovinean pentru păstrarea și valorificarea culturii tradiționale românești
Alexandrina CERNOV, directorul Editurii „Alexandru cel Bun”, redactor-șef al revistei „Glasul Bucovinei”, Membru de Onoare al Academiei Române
Dr. Ilie LUCEAC, redactor-șef al Editurii „Alexandru cel Bun”, profesor de limba română
Aurica BOJESCU, secretar responsabil al Asociației interregionale „Comunitatea românească din Ucraina”.
#asimilarea romanilor#asociaţiile naţional-culturale româneşti#Comunitatea românească din Ucraina#news.russiatoday.ro#ROMANII DIN UCRAINA#scrisoare pentru Poroşenko#studierea limbii materne#Ucraina
0 notes
Text
New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro
New Post has been published on http://bit.ly/2k5YrTw
news.russiatoday.ro : Manifestul Alianţei Revoluţionare Globale
Textul pe care îl publicăm mai jos este un document programatic al unui grup de intelectuali angajați plenar în lupta de idei contra ordinii mondiale instituite în ultimele decenii. El este rodul elaborărilor gânditorului rus Aleksandr Dughin, dar și a altor militanți împotriva strării de lucruri impuse la scară mondială de către ”stăpânii discursului” (Israel Shamir), opozanții ireconciliabili ai Sistemului fiind de diferite naționalități și confesiuni, din diferite țările ale lumii. Documentul respectiv poate fi găsit în rusă și engleză pe www.granews.info, el mai fiind publicat în versiunea română în culegerea ”Misiunea Eurasianistă”, apărută la Chișinău în 2016. Dar așa cum este vorba despre un tiraj limitat, am considerat potrivit să îl republicăm și în versiune electronică pentru un număr mai larg de cititori. Același text este inclus și în antologia ”Aleksandr Dughin. Destin Eurasianist”, care urmează să apară în curând la Chișinău și București. (Iurie Roşca)
Manifestul Alianţei Revoluţionare Globale
Program, principii, strategie
Nemulţumiţi din toate ţările, uniţi-vă!
Partea întâi. Situaţia sfârşitului
Suntem părtaşi la sfârşitul unui ciclu istoric. Toate procesele care constituie fluxul istoriei au ajuns într-un impas logic.
Sfârşitul capitalismului. Evoluţia capitalismului a ajuns la limita sa naturală. Nu a mai rămas decât o cale pentru sistemul economic mondial – să se prăbuşească. În contextul evoluţiei progresive a instituţiilor pur financiare mai întâi băncile, apoi structurile de capital din ce în ce mai complexe şi mai sofisticate, sistemul capitalismului modern a ajuns în pragul unei rupturi complete de realitate, de echilibrul dintre ofertă şi cerere, de raportul dintre producţie şi consum şi de legătura cu viaţa reală. Întreaga avere a lumii este concentrată în mâinile oligarhiei financiare mondiale din cauza manipulării complexe prin intermediul piramidelor financiare artificiale. Această oligarhie nu a dus numai la devalorizarea muncii, ci şi a capitalului asociat bazelor pieţei, consolidat prin rentă financiară. Toate celelalte forţe economice sunt înrobite de această elită impersonală, transnaţională şi ultraliberală. Indiferent de modul în care percepem capitalismul, acum este clar faptul că acesta nu trece pur şi simplu printr-o nouă criză, ci că întreg sistemul este pe cale să se prăbuşească. Indiferent de modul în care oligarhia globală încearcă să ascundă de masele populare globale, tot mai mulţi oameni încep să suspecteze inevitabilitatea acestui colaps, precum şi faptul că respectiva criză financiară mondială, care a fost generată de căderea pieţei creditelor ipotecare şi a instituţiilor bancare importante din America, nu reprezintă decât începutul unei catastrofe mondiale. Această catastrofă poate fi amânată, însă nu poate fi oprită. Economia mondială, în forma în care operează în prezent, este sortită eşecului.
Sfârşitul resurselor. În situaţia demografică actuală, având în vedere creşterea constantă a populaţiei la nivel mondial, cu precădere în ţările din Lumea a Treia, umanitatea se apropie de epuizarea resurselor naturale ale planetei. Acestea nu sunt necesare doar pentru păstrarea nivelelor actuale de consum, ci pentru pura supravieţuire la un nivel absolut minimalist. Ne apropiem rapid de limitele dezvoltării economice, iar foametea, degradarea şi epidemiile mondiale vor deveni noua normalitate. Am depăşit capacitatea de alimentare cu resurse ale Pământului. Prin urmare, ne confruntăm cu o catastrofă demografică iminentă. Cu cât se nasc mai mulţi copii, cu atât mai mare va fi suferinţa în final. Problema respectivă nu presupune o soluţie simplă, iar a ignora existenţa acesteia înseamnă a păşi cu ochii închişi în scenariul cel mai defavorabil al suicidului nostru colectiv, suicid cauzat de propriul nostru sistem economic şi de creşterea necontrolată a acestuia.
Sfârşitul societăţii. Sub influenţa valorilor occidentale şi americane, atomizarea societăţilor mondiale, unde oamenii îşi pierd legăturile sociale, este în plină desfăşurare. Cosmopolitismul şi noul nomadism au devenit cele mai comune stiluri de viaţă, în special pentru generaţia tânără. Acest lucru, coroborat cu instabilitatea economică şi catastrofa ecologică, provoacă valuri de imigranţi fără precedent, care distrug societăţi întregi. Legăturile culturale, naţionale şi religioase sunt fracturate, raporturile sociale sunt compromise, iar conexiunile naturale sunt tăiate. Trăim într-o lume a mulţimilor singuratice – societăţi atomizate de cultul individualismului. Singurătatea cosmopolită devine un standard, iar identităţile culturale sunt sortite imploziei. Societăţile sunt înlocuite de nomadism şi de răceala Internetului, care dizolvă comunitățile istorice şi organice. În acelaşi timp cultura, limba, moralitatea, tradiţia, valorile şi familia ca instituţie sunt pe cale de dispariţie.
Sfârşitul omului. Împărţirea omului în elementele sale componente devine o tendinţă predominantă. Identităţile umane sunt împrăştiate în reţele virtuale, preluarea unor roluri on-line a devenit un joc al elementelor dezorganizate. În mod paradoxal, atunci când persoana îşi abandonează integritatea, aceasta profită de mai multe libertăţi, însă respectivele libertăți au un preț – pierderea sinelui adevărat. Cultura postmodernă împinge în mod obsesiv oamenii spre lumile virtuale ale ecranelor electronice şi îi îndepărtează de realitate, prinzându-i într-un flux de halucinaţii subtil organizate şi inteligent manipulate. Aceste procese sunt dirijate de către oligarhia globală, care caută să adoarmă vigilența maselor mondiale, să le facă programabile şi controlabile. Niciodată individul nu a fost atât de glorificat ca în prezent. Dar în acelaşi timp, niciodată oamenii nu s-au asemănat atât de mult în ceea ce privește comportamentul, obiceiurile, aspectul exterior, tehnicile şi gusturile. În goana după respectarea „drepturilor omului” a dispărut însuși Omul. În curând omul va fi înlocuit de un post-om: un mutant, un produs al clonării, un biorobot, un replicant, un cyborg.
Sfârșitul națiunilor și popoarelor. Lumea globală distruge în mod sistematic orice specific national, nimicește rând pe rând statele suverane, comite tot mai des imixtiuni în treburile interne ale țărilor. Oligarhia globală râvnește să răstoarne orice bariere naționale, ce împedică omiprezența ei. Corporațiile tansnaționale caută să-și pună propriile interese de-asupra intereselor naționale și administrațiilor de stat, cee ce conduce la dependența față de niște sisteme dinafară și pierderea independenței. Astfel, în locul diversității unor țări independente se constituie structura unui guvern mondial, care se sprijină pe oligarhia financiară globală. Drept nucleu al acestui guvern mondial apar țările și monopolurie occidentale, în care treptat se integrează elita economică și parțial cea politică din țările non-occidentale. În felul acesta, o parte a elitelor naționale devine complice al globalizării, trădând interesele prorpiilor cetățeni, popoare și țări.
Sfârșitul cunoștințelor. Mass-media globală creează sistemele de dezinformare totală, organizate în interesul oligarhiei globale. Numai ceea ce este comunicat de către media globală este considerat a fi ”realitate”. Iar felul cum este prezentat un eveniment sau un fenomen e perceput în mod automat de către comunitatea globală drept ”cel mai evident adevăr” (Conventional Wisdom). Opiniile de alternativă, deși pot fi difuzate în segmentele rețelelor intercative de comunicare, rămân la periferie, deoarece de susținere financiară se bucură doar acele fluxuri informaționale, care servesc intersele oligarhiei globale. Iar atunci când opiniile critice ating un anumit nivel, devenind pericuoase, se recurge la instrumentele clasice ale represiunii : presiuni financiare, trecere sub tăcere, demonizare, persecutare juridică și fizică. Într-o astfel de societate întregul sistem al cunoașterii devine un câmp al modelării globale, operate de către elitele globale.
Sfârșitul progresului. Pe parcursul ultimelor secole omenirea a trăit cu credința în progres și speranța într-un viitor mai bun. Drept chezășie a acestei viziuni erau considerate dezvoltarea tehnicii, acumularea de cunoștințe și descoperirile științifice, evoluția umanisumului și afirmarea echității sociale. Progresul părea unul garantat și de la sine înțeles. Însă în secolul XXI această credință este împărtășită doar de către cei naivi sau de către cei care în mod conștient închid ochii în fața stării de fapt reale (în schimbul unor remunerări sau privilegii). Credința în progres este dezmințită de întreaga evoluție a lucrurilor. Lumea nu devine mai bună, ci dimpotrivă, degradează în mod vertiginos sau cel puțin rămâne la fel de crudă, cinică și nedreaptă ca și în trecut. Descoperirea acestui adevăr conduce la falimentul viziunii umaniste. Dublele standarde ale lumii occidentale, drapate cu lozinci stridente despre drepturile omului și libertate, nu sunt văzute doar de către niște orbi ; de fapt, în spate stă setea egoistă de a coloniza și a controla, devenită una banală. Progresul nu doar nu este garantat, ci devine puțin probabil. Dacă lucrurile vor merge în aceeași direcție, atunci se vor adeveri cele mai pesimiste, catastrofale și apocaliptice prognoze.
În general, asistăm la sfârșitul unul colosal ciclu istoric, al cărui parametri de bază sunt epuizați, răsturnați, iar speranțele legate de acesta sunt înșelate și anulate. Sfârșitul lumii nu este undeva în viitor, el se desfășoară sub privirile noastre, suntem observatorii și participanții la acest proces. Și nimeni nu este în stare să prezică dacă va urma sfârșitul civilizației contemporane sau sfârșitul întregii lumi. Însă proporțiile catastrofei sunt atât de mari, încât nu putem exclude că lumea globală occidentocentristă, aflată în agonie, îi va târî după sine în prăpastie pe toți ceilalți. Situația devine și mai dramatică, deoarece în actuala stare de lucruri și având în vedere puterea globală a oligarhiei transnaționale toate procesele catastrofale nu pot nici să continuie (nivelul critic deja este atins), nici să înceteze (forța inerției este prea mare), nici să-și schimbe cursul (viteza tendințelor de bază nu permite efectuarea unei manevre burște de schimbare a traiectoriei).
Starea de lucruri existentă este intolerabilă : nu doar așa cum e, ci și ca direcție pe care a luat-o. Astăzi e o catastrofă, iar mâine va urma în mod sigur moartea. Omenirii i s-a furat viitorul. Dar omul se deosebește de animal prin faptul că posedă un orizont istoric. Și chiar dacă la ora actuală omul nu sesizează dramatismul situației create, cunoștințele lui despre trecut și previziunile asupra viitorului reproduc în fața lui perspective roze sau, dimpotrivă, terifiante. Știind unde ne-am aflat ieri și văzând direcția spre care ne îndreptăm azi, nu putem să nu percepem această traiectorie drept un rău, o amenințare, o provocare, o lovitură. Și doar cei care au fost lipsiți de gândirea istorică și transformați în niște consumatori ai unor fluxuri agresive de reclamă și dezinformare, aflați într-o eternă stare de distracție, cei care au fost rupți de procesul educațional și de transmiterea codurilor culturale ar putea să nu observe cât de groaznică este actuala stare de lucruri. Să nu recunoască faptul că trăim în zona unei catastrofe globale ar putea doar un animal sau un mecanism consumator, un biorobot.
Cei care au păstrat măcar niște fărâmituri ale unui intelect independent și liber nu pot să nu se întrebe : care este cauza stării de lucruri existente ? Care sunt originile și mecanismele declanșatoare ale catastrofei ? Astăzi este clar că acestea trebuie căutate în pasiunea excesivă a civilizației occidentale pentru dezvoltarea tehnică, în individualism, în goana după libertate cu orice preț, în materialism, egoism, cultul banilor și în ideologia burghezo-capitalistă în ansamblu, precum și în încrederea rasistă a societăților occidentale că această cale ar fi una universală, optimă și obligatorie pentru toate popoarele lumii. Dacă la început această pasiune dădea rezultate pozitive – aducea dinamism, deschidea potențialul umanismului, lărgea spațiul libertății, îmbunătățea condițiile materiale ale oamenilor, le deschidea noi perspective, atunci după ce și-au atins apogeul, aceleași tendințe și-au vădit efectele adverse : tehnica se transforma dintr-un instrument într-un principiul autosuficient (perspectiva revoltei mașinilor) ; individualismul adus până la extremă îl lipsea pe om de propria esență ; libertatea își pierdea subiectul ; închinarea în fața materiei conducea spre degradare spirituală, egoismul distrugea societatea ; atotputernicia banilor maginaliza nu doar munca, ci și însuși spritul întreprinzător al capitalismului ; ideologia liberală nimicea orice formă de solidaritate socială, culturală și religioasă. Și dacă în țările Occidentului aceste procese decurgeau din însăși logica dezvoltării lor istorice, atunci în alte părți ale lumii aceleași principii erau impuse cu forța, prin intermediul unor practici coloniale și imperialiste, fără a se ține cont de specificul culturilor locale. Pornind pe această cale în epoca modernă, Occidentul nu doar și-a determinat sieși un final lamentabil, ci și a provocat un prejudiciu iremediabil tuturor celorlalte popoare de pe glob. Acesta a devenit unul global și universal, tocmai de aceea nimeni nu poate pur și simplul să se dea la o parte, să se izoleze de el. Situația poate fi schimbată doar dacă vor fi smulse rădăcinile întregului spectru al acestor fenomene catastrofale. Și cu toate că în societățile non-occidentale starea de lucruri diferă întrucâtva, nimic nu poate fi schimbat doar prin ignorarea Occidentului. Prea adânci sunt rădăcinile răului. Acestea trebuie să fie conștientizate pe deplin, înțelese, identificate și plasate în centrul atenției. Pentru că este cu neputință să combați consecințele fără a înțelege cauzele.
Actuala stare de lucruri catastrofală are niște cauze anume, precum există și cei care sunt cointeresați în asta, care doresc continuarea ei, care au tras foloase de pe urma ei, care se căpătuiesc din asta, care sunt responsabili de ea. Este vorba de cei care o susțin, o consolidează, o apără, dar și o împiedică să-și schimbe cursul. Este vorba despre oligarhia mondială, care însumează nucleul politic, financiar, economic și militar-strategic al elitei globale (cu precădere occidentale), precum și despre o rețea largă care îi servește interesele: intelectuali, top-manageri, media-magnați, care formează anturajul fidel al acesteia. În totalitatea ei oligarhia globală și servitorii acesteia reprezintă clasa conducătoare a globalismului. Din ea fac parte toți conducătorii politici ai SUA, ai celor mai mari țări NATO, magnații financiari și economici și agenții globalizării care îi servesc, toți laolaltă formând o enormă rețea planetară, prin intermediul cărei sunt distribuite resurse către cei care sunt loiali cursului mondial al proceselor de bază. Tot aici trebuie adăugate și fluxurile de manipulare informațională, activitățile de lobbying politic, cultural, intelectual și de viziune, culegerea de informații, penetrarea în strcturile unor state naționale care încă nu sunt desuveranizate definitiv, precum și coruperea directă, mituirea, exercitarea de influență, capmanii de hăituire a indezirabililor etc. Această rețea globală este consitutită dintr-o multitudine de nivele, care includ atât misiuni politice și diplomatice, cât și companii transnaționale și managerii acestora, structuri media, entități comerciale, industriale și de consum globale, ONG-uri și fundații etc. Catastrofa în care ne aflăm și care se îndreaptă spre punctul său culminant este o creație umană: există forțe cointeresate ca situația să fie așa cum e și nicidecum altfel. Aceștia sunt arhitecții și managerii unei lumi globale egocentrice și hipercapitaliste. Oligarhia globală și agentura ei de rețea reprezintă rădăcina răului. Răul este întruchipat în clasa politică globală. Lumea e așa cum e deoarece există cineva care vrea ca ea să fie anume așa, și depune în acest sens eforturi susținute. Această voință constituie chintesența răului istoric. Dar dacă lucrurile stau anume așa, iar pentru actuala stare de lucruri cineva poartă răspundere, atunci opoziția și dezacordul cu statu-quo-ul capătă un destinatar concret. Oligarhia globală se pomenește în postura de dușman al întregii omeniri. Ea chiar reprezintă acest dușman. Iar de aici putem trage următoarea concuzie : însăși existența dușmanului ne dă o șansă de a-l învinge, iar prin urmare și șansa de salvare și de depășire a catastrofei.
Program, principii, strategie
Imaginea unei lumi normale
Ni se induce ideea (este vorba de hipnoză și propagandă) precum că altfel (decât este acum) ”nu poate fi”. Sau că orice altă alternativă va fi ”și mai rea”. Laitmotivul cunoscut, potrivit căruia ”democrația are multe neajunsuri, dar toate celelalte regimuri politice sunt într-atât de proaste, încât e mai bine să îndurăm tot ce există”, este o minciună și propagandă politică. Lumea în care trăim este una inacceptabilă, inadmisibilă, ea se îndreaptă spre o catastrofă inevitabilă, iar căuitarea unei alternative reprezintă însăși condiția supraviețuirii. Dacă nu vom distruge actuala stare de lucruri, dacă nu vom schimba direcția de dezvoltare a civilizației, dacă nu vom înlătura de la putere și nu vom nimici oligarhia globală ca sistem și ca forțe, grupuri, instituții, corporații și chiar persoane concrete, atunci vom deveni nu doar victime, ci și complici ai sfârșitului iminent. Afirmațiile, potrivit cărora ”totul nu este chiar atât de rău”, că ”au fost perioade și mai proaste” și că ”totul se va redresa cumva de la sine” etc. nu sunt decât niște forme de sugestionare premeditată, de hipnoză, menite să paralizeze rămășițele unei gândiri libere, ale unei analize independente și lucide. Oligarhia globală nu poate admite ca supușii ei să îndrăznească a gândi independent, fără trimiteri la normele impuse cu viclenie de către aceștia. Elita respectivă nu acționează direct, așa cum se întâmpla în regimurile totalitare din trecut, ci de o manieră fină, cu perfidie, prezentându-și dogmele ca pe ceva de la sine înțeles și chiar ca pe un rezultat al alegerii libere a fiecărui om. Însă demnitatea umană constă anume în capacitatea de a alege să spună actualei stări de lucruri ”da” sau ”nu”. Nimic și niciodată, în nicio circumstanță nu poate determina un om să spună în mod automat un ”da”. Putem spune un ”nu” oricărui lucru, oricând și în orice circumstanțe. Refuzându-ne acest drept, elita globală ne interzice demnitatea umană. Prin urmare, ea se contrapune nu doar omenirii, ci și omeniei, esenței omului. Chiar și acest fapt în sine deja ne dă dreptul de a ne răscula împotriva ei, dreptul la un ”nu” categoric rostit în față ei și a întregii stări de lucruri, de a respinge sugestiile ei, de a ne trezi din hipnoza ei, de a afirma o altă lume, o altă cale, o altă ordine, un alt sistem, un alt prezent și un alt viitor. Lumea care ne înconjoară este inacceptabilă. Ea este rea din toate punctele de vedere. Ea este una nedreaptă, catastrofală, ticăloasă, mincinoasă, neliberă. Ea trebuie distrusă. Avem nevoie de o altă lume. Ea va fi nu una mai rea, așa cum ne sperie oligarhia globală și slugile ei fidele, ci una mai bună și salvatoare.
Și atunci care ar fi lumea cea dreaptă, ordinea mondială dorită ? În ce constă norma, de la care pornim pentru a aprecia ceea ce există ca pe o patologie ? Imaginea unei lumi normale poate fi extrem de diferită în viziunea unor forțe diferite, care nu acceptă actuala stare de lucruri. Și dacă e să ne adâncim în detaliile unor proiecte de alternativă, atunci în tabăra adepților unei alternative globale vor apărea în mod inevitabil dezacorduri, unitatea lor se va clătina, voința de a opune rezistență va fi paralizată, concurența dintre proiecte va surpa unitatea forțelor, atât de necesară pentru rezistență. Tocmai de aceea trebuie să vorbim despre o lume normală, despre o lume mai bună cu o precauție maximă. Cu toate acestea, există anumite principii și puncte de pornire, care nu pot fi puse la îndoială de către cineva întreg la minte. Să încercăm a le dibui.
Este necesar un model economic, unul de alternativă față de sistemul capitalist speculativ și financiar ce s-a constituit la ora actuală. Alternativa poate fi văzută atât în capitalismul industrial real, cât și în economia islamică, atât în socialism, cât și în proiectele ecologiste, atât în legătura directă cu sectorul real al producției, cât și în căutarea unor mecanisme economice totalmente noi, incusiv noile tipuri de energie, de organizare a muncii etc. O economie normală va fi una diferită de cea care există astăzi.
În condițiile insuficienței resurselor, problema distribuției acestora trebuie să fie rezolvată în baza unei palnificări la scara întregii omeniri, iar nu în baza luptei egoiste de control asupra acestora. Războialele pentru resurse, atât cele economice, cât și cele militare, trebuie să fie curmate. Umanitatea se confruntă cu pericolul dispariției, iar în fața unei asemenea amenințări suntem datori să adoptăm o altă atitudine față de chestiunea resurselor. În astfel de jocuri nu pot exista câștigători. Vom avea de pierdut cu toții. Într-o lume normală, în fața unei asemenea primejdii, toată lumea trebuie să răspundă în mod solidar, nu fiecare separat.
O stare mai bună a existenței umane constă nu în fărâmițarea și risipirea în niște indivizi atomizați, ci în păstrarea unor structuri sociale colective, care asigură transmiterea culturii, cunoștințelor, limbilor, practicilor, credințelor. Omul este o ființă socială, tocmai de aceea individul liberal este unul fatal și criminal. Avem datoria să păstrăm societatea umană cu orice preț. Iar asta înseamnă că valorile comunitare trebuie să prevaleze asupra celor liberal-individualiste.
Într-o societate care trebuie să se realizeze, omul trebuie să-și păstreze demnitatea, identitatea, esența, integritatea, precum și acele structuri fără de care personaliatea lui nu se poate afirma – familia, munca, instituțiile publice, dreptul de a participa la făurirea propriului destin etc. Tendințele ce conduc spre dispersarea omului și spre înlocuirea lui cu alte specii trebuie curmate și respinse. Omul este o ființă care trebuie păstrată și chiar reconstituită.
Este normală acea societate, în care popoarele, națiunile, statele se păstrează ca niște forme tradiționale ale existenței umane, create de către istorie și tradiție. Acestea pot suferi anumite schimbări sau transformări, dar ele nu trebuie lichidate sau amestecate într-un cazan de topire global. Diversitatea popoarelor și a statelor repreznită zestrea istorică a omenirii. Dacă le-am anula, am ajunge la anularea istoriei și la sfârșitul diversității, a libertății și a avuției culturale. Prosesele globalizării trebuie oprite imediat.
O societate normală se bazează pe posibilitatea de a obține și a transmite cunoștințe, pe capacitatea deschisă de cunoaștere a lumii, a existenței, a omului în baza tradițiilor, experienței, descoperirilor și a unor căutări în deplină libertate. Domeniul cunoașterii nu trebuie să fie un teren al unor înscenări virtuale, al hipnozei de masă practicate prin intermediul presei sau un spațiu de manipulare a conștiinței la scară globală. Surogatele media și strategiile virtuale, care substituie realitatea, trebuie să fie înlocuite cu o înțelegere lucidă și independentă, bazate pe niște coduri deschise, pe intuiție, creație și experiență. Pentru a atinge acest obiectiv, este necesar să fie distrusă actuala dictatură a mass-media, să fie spart monopolul elitelor globale de control asupra conștiinței colective.
O societate normală trebuie să aibă în față un orizont pozitiv al viitorului. Dar pentru a atinge scopul stabilit, este necesar să se renunțe la prejudecata că lucrurile se desfăsoară de la sine în modul cel mai bun sau, dimpotrivă, la ideea că oricum catastrofa este iminentă. Esența istoriei umane constă în faptul că ea este una deschisă, că ea include în sine componenta voinței umane și posibilitatea realizării libertății umane. Asta face ca viitorul să fie o zonă a posibilului : el nu va fi de la sine nici mai bun, nici mai rău, deoarece poate fi făurit de către om și într-un fel, și în altul. Totul depinde de faptul ce vom alege și ce vom întreprinde. Dacă, însă, vom renunța la alegere și la o făurire izvorâtă din voință, viitorul s-ar putea să nu se întâmple deloc. Sau acesta nu va fi unul uman.
O societate normală trebuie să fie diversă, policentrică. Ea trebuie să conțină o multitudine de posibilități deschise, o multitudine de culturi. Normal este un dialog deschis și liber. Fiecare societate își poate alege echilibrul între componentele spirituale și cele materiale. Însă, așa cum ne demonstrează istoria, dominația totală a materialismului conduce întotdeauna spre catastrofă. Uitarea dimensiunii spirituale a omului este fatală pentru el. Actuala turnură burscă spre un materialism exagerat trebuie să fie compensată printr-o turnură bruscă spre principiul spiritual. Iar dominația totală a banilor asupra tuturor celorlalte valori este absolul inaceptabilă. Valorile pot fi cele mai diferite, dar în nicio societate nomală banii nu trebuie ridicați la cea mai înaltă treaptă. În acest sens, orice societate, în care rolul banilor nu este atât de important ca în societatea noastră, este prin definiție mai aproape de normalitate, mai dreaptă și mai acceptabilă decât cea în care trăim astăzi. Iar cine este de altă părere, este fie bolnav, fie agent de influență al oligarhiei globale. Echitatea și armonia sunt mult mai importante decât succesul personal și setea de căpătuire. Majoritatea culturilor consideră în mod univoc lăcomia și goana după bunăstarea individuală drept un păcat sau cel puțin o slăbiciune. În schimb dreptatea, grija pentru binele comun reprezintă una dintre cele mai răspândite valori. O societate dreaptă este mai aproape de normalitate decât una bazată pe egoism. Normală este acea ordine mondială, în care este recunsocut echilibrul de forțe, dreptul unor societăți și culturi diferite de a avea propria cale. Anume asta este normalitatea. Iar această normalitate, chiar și în cea mai generală și aproximativă formă, contrastează în mod izbitor cu tot ce ne înconjoară. Actuala stare de lucruri nu este una normală, este o patologie. E destul să distrugem hipnoza oligarhiei globale și toate lucrurile se vor limpezi.
Într-o societate normală nu putem să ne lipsim cu desăvârșire de putere. Într-o formă sau alta, ea a fost, este și va exista întotdeauna. Ea este prezentă în acea lume globală care există la ora acutală. Această putere îi aparține oligarhiei globale, care doar o drapează cu aparențele ”democraței”, ”participării”, ”înmulțirea centrelor de luare a deciziilor”. Oligarhia globală reprezintă puterea în toate sensurile, doar că ea este nu una directă, ci indirectă, acționând nu prin constrângere frontală, ci printr-un control mai fin. Ea este mai puțin brutală decât alte forme ale puterii, dar mai perfidă, mai mincinoasă și mai ticăloasă, rămânând nu mai puțin crudă și totalitară. Uneori ea se prezintă sub forma unui paradoxal anarhism totalitar, oferindu-le maselor deplina libertate, dar cu păstrarea controlului asupra conținutului și paramentrilor acestei libertăți. Se poate face orice, dar exclusiv în conformitate cu regulile stabilite. Aceste reguli sunt dictate de către oligarhia globală. Într-o societate normală puterea trebuie să aparțină nu unei elite politico-finanicare anonime, care împinge omenirea spre peire, dar celor mai buni – celor mai puternici, mai deștepți, mai înzestrați spiritual și mai drepți, eroilor și înțelepților, iar nu rețelei de globaliști corupți, mincinoși și uzurpatori. Puterea întotdeauna presupune proiectarea unei multitudini de voințe asupra unei singure instanțe. Constituirea acestei instanțe trebuie să se desfășoare în conformitate cu tradițiile istorice, sociale, culturale, iar uneori și religioase ale fiecărei societăți. Nu există nicio formulă generală de constituire a unei puteri optime. Democrația poate funcționa într-o societate, dar suferă eșec în altele. Monarhia poate fi armonioasă, însă poate degrada și într-o tiranie. Conduerea colectivă poate avea atât rezultate pozitive, cât și negative. Nu există nici un fel de rețete universale, potrivite pentru toată lumea. Însă orice putere (și chiar absența acesteia) este mai bună decât cea care există astăzi și care a instaurat un control total asupra întregii omeniri.
Norma decurge dintr-o istorie concretă a unei anume societăți umane. Ea nici nu poate fi altfel. Popoarele și societățile capătă norme, modele, idealuri, legi în urma unor lungi suferințe, tatonări, greșeli, evaluări, experiențe ; ele șlefuiesc aceste norme timp de secole. Tocmai de aceea fiecare societate are dreptul său inalienabil la propria normă. Și la propriile sale valori. Și nimeni altcineva nu este în drept să condamne această normă în baza experienței istorice a propriei societăți. Dacă anumite popoare și state nu se dezvoltă după calapoadele vecinilor, înseamnă că ele nu pur și simplu nu pot, ci nu doresc să facă asta, apreciind timpul istoric și scara succeselor și a eșecurilor în conformitate cu alte criterii. Acest adevăr trebuie recunsocut odată și pentru totdeauna. Trebuie să se renunțe definitiv la orice prejudecăți coloniale și rasiste : dacă o anume societate nu seamănă cu a noastră, asta nu înseamnă câtuși de puțin că ea ar fi mai rea, mai înapoiată sau primitivă; ea pur și simplu este alta, iar această alteritate reprezintă însăși esetnța ei, pe care avem datoria să o recunoaștem. Doar o astfel de abordare este normală. Globalismul, occidentocentrismul și universalismul reprezintă o gravă patologie, care trebuie eradicată. Patologia respectivă este cu atât mai periculoasă și chiar criminală, cu cât aceste norme universale sunt stabilite de către o elită globalistă nelegitimă, autoproclamată, care a uzurpat puterea planetară. Câte societați – atâtea norme, anume în asta constă norma generală, adică absența oricărei norme comune pentru toți, libertatea și dreptul la alegere.
Imperativul revoluției
În fața actualei stări de lucruri, conștientizate ca un rău intolerabil, ca o patologie și o situație ce conduce spre catastrofă și spre pieirea umanității, este necesar să fie avansat un ideal, o normă, un proiect de alternativă, care să cuprindă ceea ce astăzi nu există, dar care trebuie să existe. Însă oligarhia globală nu va ceda sub nici o formă puterea din proprie inițiativă. Ar fi naiv să ne imaginăm că lucrurile stau altfel. Prin urmare, sarcina constă în a-i smulge din mâini puterea, a i-o rupe cu forța. Această sarcină poate fi realizată doar cu o singură condiție: dacă toate forțele care sunt nemulțumite de actuala stare de lucruri vor acționa de comun acord. Acest principiu al acțiunii în comun constituie un fenomen unic anume pentru istoria contemporană, care a devenit una globală. Oligarhia globală își instaurează dominația la nivel planetar. Caracterul ei global nu reprezintă o calitate secundară a acesteia, ci reflectă însăși esența ei. Această oligarhie globală atacă toate popoarele, națiunile, statele, culturile, religiile, societățile, nu doar un anume tip, nu anumite regimuri, nu numai anumite ținte de atac luate aparte. Această elită întreprinde o ofensivă frontală și totală, rânvnind să transforme întregul spațiu planetar în zona propriului control. Dar în acest spațiu sunt situate societăți diferite, culturi diferite, popoare diferite, religii diferite. Acestea încă nu și-au pierdut definitiv specificul. Globalizarea le aduce moarte tuturor acestora, iar ei încă mai sunt în stare să realizeze asta sau să simtă la nivel intuitiv. Însă pentru a reuși să facă o opoziție eficientă oligarhiei globale, este evident că nici o țară luată aparte nu dispune de forțe. Chiar dacă s-ar uni forțele unei sau altei culturi sau al unei comunități regionale ce depășește granițele unei țări, oricum forțele ar fi inegale. Și doar dacă întreaga omenire va conștientiza necesitatea unei opoziții radicale globalismului, vom căpăta șansa să transformăm lupta noastră în una eficientă și aducătoare de rezultate. O acțiune comună nu reclamă de la noi să luptăm pentru aceleași idealuri sau să fim solidari cu acele norme care trebuie să vină în schimbul actualei catastrofe și patologii. Aceste idealuri pot fi diferite și chiar până la un anume punct conflictuale, însă trebuie să conștientizăm cu toții că dacă nu vom reuși să stârpim oligarhia globală, atunci toate aceste proiecte (oricare ar fi ele) vor rămâne nerealizate și vor pieri definitiv. Și dacă vom reuși să manifestăm destulă minte, voință, luciditate și curaj pentru a acționa de comun acord împotriva oligarhiei globale în cadrul Alianței Revoluționare Globale, atunci vom avea o șansă și o posibilitate deschisă nu doar să purtăm o luptă de la egal la egal, ci chiar și să învingem. Diferențele dintre societățile noastre și normele lor vor avea valoare doar după ce vom doborî oligarhia globală. Iar până atunci contradicțiile pe marginea proiectelor vor fi doar în avantajul oligarhiei globale, care acționează în conformitate cu eternul principiu imperial ”desparte și stăpânește”. În cadrul revoluției globale există doar două aspecte: unitatea a ceea ce urmează a fi nimicit și diversitatea a cee ace urmează a fi afirmat.
Revoluția secolului XXI nu poate fi o simplă reeditare a revoluțiilor din secolele XIX și XX. Revoluțiile anterioare uneori apreciau corect neajunsurile acelor regimuri, împotriva cărora erau îndreptate. Însă panorama istorică nu permitea conștientizarea celor mai universale și adânci rădăcini ale răului. Pe lângă loviturile aplicate unor trăsături de-a dreptul patologice ale orânduirii social-politice și asupra puterii nedrepte, înstrăinate și uzurpate, interveneau și anumite elemente secundare, care nu meritau o respingere atât de dură. Revoluțiile precedente deseori aruncau și copilul odată cu apa din covată, iar lovind răul, aduceau atingere și unor aspect care, dimpotrivă, meritau să fie păstrate și restabilite. În fazele anterioare răul pur rămânea camuflat, iar uneori chiar aceste revoluții purtau în sine ceva din acel duh, acele repere și acele tendințe, care au și condus la ora actuală spre despotismul financiar și mediatic al oligarhiei globale. În plus, revoluțiile de altă data se desfășurau în condiții locale, și chiar acolo unde pretindeau la un caracter global, nu dispuneau de această anvergură. Doar la ora actuală s-au copt condițiile necesare pentru ca această revoluție să devină una cu adevărat globală. Asta deoarece sistemul, împotriva căruia este îndreptată, a devenit cu adevărat unul global (nu doar la nivel de proiect). O altă trăsătură a revoluțiilor precedente consta în faptul că acestea propuneau niște modele social-economice de alternativă, care de cele mai multe ori pretindeau la universalitate. Dacă vom repeta această cale astăzi, atunci îi vom respinge în mod inevitabil pe cei, care concep ideea de normă altfel (prin prisma propriei societăți, a propriei istorii, a propriei culturi) și care își doresc un alt viitor decât și-l doresc alți revoluționari, angajați în lupta împotriva oligarhiei globale. Iată de ce revoluția secolului XXI trebuie să fie una cu adevărat planetară și pluralistă ca scopuri finale. Toate popoarele lumii trebuie să se ridice contra ordinii mondiale existente în mod solidar, de comun acord, dar în numele unor idealuri diferite și pentru afirmarea în practică a unor norme diferite. Ca să avem un viitor, trebuie să-l concepem ca pe un buchet complex de posibilități, care sunt împiedicate să se realizeze de către actualul sistem mondial și oligarhia globală. Dacă nu vom distruge acest sistem cu eforturi comune, în numele unor scopuri și orizonturi diferite, nu vom obține nici un buchet, nici măcar un singur viitor sau câteva forme ale acestuia. Să lăsăm ca fiecare societate să lupte pentru propriul proiect al viitorului. Revoluția secolului XXI va fi una de succes doar atunci când în cadrul ei vor lupta contra dușmanului comun toate popoarele de dragul unor scopuri diferite.
Acele spectacole, pe care le urmărim în cadrul așa-numitelor ”revoluții color”, nu conțin nimic cu adevărat revoluționar. Ele sunt organizate de către oligarhia globală, sunt pregătite și susținute de către rețelele acesteia. ”Revoluțiile color” sunt îndreptate practic întotdeauna împotriva acelor societăți și regimuri politice, care se opun în mod activ sau pasiv oligarhiei globale, îi contestă interesele, tind să păstreze un anume grad de independență în raport cu aceasta în domeniul politic, în strategie, în chestiunile regionale sau în economie. Iată de ce ”revoluțiile color” au loc selectiv și se sprijină pe rețeaua mass-media globalistă. Este vorba despre niște parodii la revoluții, ele servind exclusiv unor scopuri contrarevoluționare.
Noua revoluție trebuie să fie orietată spre doborârea radicală a oligarhiei globale, spre nimicirea elitei mondiale, spre distrugerea înregii ordini legate de ea sau, mai exact, a acestei dezordini dirijate. Nimicind nervul răului, noi vom elibera istoria popoarelor și a societăților de vampirul parazitar al oligarhiei planetare. Doar o astfel de soluție poate deschide o perspectivă pentru edificarea unui viitor de alternativă. Revoluția trebuie să fie una prin definiție globală. Oligarhia globală este îmrăștiată pe întregul teritoriu al planetei. Ea există nu atât sub forma unei structuri ierarhizate având un centru, un nucleu bine definit, cât sub forma unui câmp de rețea difuz, răspândit în toată lumea. Centrul de luare a deciziilor nu se află neapărat acolo unde sunt concentrate centrele vizibile ale conducerii politice și strategice ale Occidentului, adică în SUA și în alte centre ale lumii occidentale. Specificul elitei globale constă în faptul că localizarea ei este una în continuă mișcare și curgere, iar centrul de luare a deciziilor este unul dinamic și dispersat. Tocmai de aceea este extrem de dificil de a aplica o lovitură contra nucleului oligarhiei globale doar prin concentrarea asupra localizării ei teritoriale. Pentru a învinge acest rău de rețea, este necesar să fie smulsă din rădăcină prezența lui sincronică în diferite puncte ale pământului. În plus, este necesar să penetrăm în interiorul acestei rețele, pentru a semăna panică, a crea disfuncții, a introduce viruși și a provoca procese distructive. Distrugerea totală a oligarhiei globale reclamă din partea forțelor revoluționare însușirea tehnicilor de rețea și a protocoalelor de comunicații în cadrul rețelei globaliștilor. Omenirea trebuie să dea o luptă împotriva globalismului pe propriul ei teritoriu, iar astăzi întregul teritoriu al globului a devenit o zonă aflată într-un fel sau altul sub controlul dușmanului. Iată de ce lupta pentru nimicirea elitei globale trebuie să fie nu doar una comună, ci și sincronizată în cele mai diverse puncte ale planetei, rămânând una asimetrică. În plus, revoluția presupune în cazul dat o strategie de desfășurare a unui război de gherilă pe teritoriul ocupat de inamic. În particular, asta înseamnă că lupta trebuie să se desfășoare și în spațiul virtual. Revoluția cibernetică și practica luptei radicale în spațiul virtual trebuie să fie o parte componentă a revoluției secolului XXI.
Dintre toate ideologiile epocii moderne, la ora actuală s-a păstrat doar una, cea întruchipată de liberalism sau de liberal-capitalism. Anume în aceasta este concentrată în momentul de față matricea ideologică și de viziune a oligarhiei globale. Această oligarhie globală este una declarat sau camuflat liberală. Liberalismul îndeplinește o funcție dublă : pe de o parte, el servește drept hartă filosofică pentru consolidarea, păstrarea și extinderea puterii oligarhiei globale, adică se prezintă în calitate de ghid pentru politica ei globală, iar pe de altă parte el permite să fie racolați la scară largă în orice punct al planetei voluntari și colaboraționiști ai acestei elite, camarila ei; acceptând liberalismul, cele mai diverse persoane – conducători politici, funcționari, industriași, traderi, intelectuali, comunitatea științifică, tineretul din orice țară formează în mod automat acel mediu, din care este recrutat personalul de deservire al globalismului, prin intermediul căruia sunt create rețele, este colectată informația, sunt formate centre de exercitare a influenței, este făcut lobby pentru tranzacții și decizii în favoarea corporațiilor transnaționale, sunt promovate alte opearțiuni strategice în scopul instaurării dominației globale a oligarhiei mondiale. Principala țintă de atac a revoluției trebuie să o constituie anume liberalii în toate manifestările lor: în calitate de exponenți ai unor orientări ideologice, politice, economice, filosofice, culturale, strategice, tehnologice. Liberalii reprezintă acea pojghiță sub care se ascunde oligarhia globală. Orice lovitură aplicată liberalismului și liberalilor are toate șansele să afecteze părțile sensibile ale oligarhiei globale, organele ei vitale. Lupta totală cu liberalismul și liberalii constituie vectorul strategic primordial al revoluției globale. Revoluția trebuie să poarte un caracter radical antiliberal, deoarece anume în liberalism este concentrat nucleul răului. Orcie alte viziuni politice pot fi tratate în calitate de posibilă alternativă, aici nefiind nici un fel de limitări. Singura excepție este liberalismul, care trebuie să fie nimicit, strivit, doborât, eliminat.
#Aleksandr Dughin#alianta revolutionara globala#imaginea unei lumi normale#imperativul revolutiei#misiunea eurasianista#news.russiatoday.ro#ordinea mondiala#sfarsitul capitalismului#sfarsitul cunostintelor#sfarsitul natiunilor si popoarelor#sfarsitul progresului#sfarsitul societatii#sfarsitul unui ciclu istoric
0 notes
Text
New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro
New Post has been published on http://bit.ly/2imJqra
russiatoday.ro : Câteodată trebuie să lupţi pentru pace
Pentru a înţelege mai bine acest articol, trebuie să înţelegem că este necesar, câteodată, să porneşti un război pentru a evita altul mai mare. Acest adevăr a fost confirmat în Crimea unde, mulţumită rezistenţei populaţiei şi a implicării Rusiei prin „omuleţii verzi şi prietenoşi”, pacea a fost obţinută, în contrast cu Novorossia, unde lipsa de acţiune a dus la la războiul din Donbass şi la ocuparea restului Novorossiei de nazişti. Chiar dacă acest articol pare a fi un îndemn la război, de fapt este o propunere despre modul în care poate fi câştigată pacea şi libertatea pentru mai mult de 20 de milioane de oameni.
„Planul Tretiakov” poate fi folosit ca un exemplu:
1. Rusia declară că etnicii ruşi sunt cea mai separată naţiune a Europei, iar între graniţele Ucrainei din 1991 trăiesc 20 de milioane de ruşi care acum sunt în pericol.
2. Rusia acuză formal regimul de la Kiev de genocid împotriva etnicilor ruşi şi a altor naţionalităţi care nu recunosc legitimitatea regimului nazist de la Kiev.
3. În eventualitatea eşecului unei recunoaşteri internaţionale a genocidului din zonele de est ale Ucrainei (Novorossia), atunci…
4. Rusia califică acţiunile armate ale Poliţiei şi Armatei Novorossiei drept război de eliberare naţională.
5. Rusia recunoaşte Republica Populară Doneţk şi Republica Populară Lugansk ca fiind republici independente ale Novorossiei, în timp ce restul teritoriului Novorossiei e ocupat de regimul nazist de la Kiev.
6. Rusia dă ascultare cererilor de ajutor din partea Republicilor Doneţk şi Lugansk, de protecţie a populaţiei din aceste republici în faţa ameninţărilor de exterminare şi evacuare din teritoriul istoric, şi de ajutor pentru eliberarea restului Novorossiei, de la Harkov la Odessa.
7. Rusia este gata pentru a încheia o alianţă militară cu Novorossia
8. După intrarea în această alianţă militară, Rusia nu va mai opri voluntarii ei să participe la războiul de auto-apărare a Novorossiei.
9. Rusia anunţă că orice agresiune militară împotriva Novorossiei va fi considerată o agresiune militară asupra Rusiei.
Practic, asta va însemna salvarea Crimeei dar şi a întregii Rusii.
O variantă mai bună ar fi dacă Novorossia ar primi (nu contează din partea cui) câteva zeci de avioane (şi câteva sisteme antiaeriene de tipul S-300): războiul s-ar sfârşi rapid şi aproape fără victime (pentru Novorossia). De exemplu, să zicem că Osetia de Sud (care a recunoscut Novorossia) donează sau împrumută Novorossiei o divizie aero mixtă de vânătoare şi bombardament, cu instructori cu tot. De la est de Nipru, luptătorii ar distruge tot ce zboară, în timp ce la sol, trupe specializate ar distruge toate aeroporturile inamice, bateriile de artilerie şi depozitele de muniţii. Şi războiul s-ar sfârşi iar vărsarea de sânge s-ar opri.
Bineînţeles, nimic nu se poate întâmpla fără acordul Moscovei. Dar pentru Kremlin, un astfel de scenariu ar fi cea mai pacifistă abordare a situaţiei: pe de-o parte, Kremlinul n-ar avea oficial nimic de-a face cu războiul, în afara de aprovizionarea cu arme şi muniţii atât de greu de dovedit şi care este oricum deja o practică internaţională, iar pe de altă parte Kremlinul nu ar mai fi suspectat de trădare a Novorossiei ca în prezent.
Ca o paranteză, se poate constata că cea mai bună poziţionare a unei astfel de baze aero este în Crimea. Este aproape de Novorossia, are un foarte bun sistem de apărare anti-aeriană, iar Ucraina nu poate spune că este atăcată de pe teritoriul Rusiei pentru că Kievul a anunţat deja că Crimea este teritoriu ucrainean.
Oricum, nu există nicio îndoială că, dacă Novorossia moare, Rusia va muri cu tot cu Kremlin. Dacă trădează Novorossia, nimeni în lume nu va mai respecta Rusia. Iar după Novorossia, „comunitatea internaţională” (Statele Unite şi subordonaţii săi, „independentele” state-marionetă), vor ţinti Crimea, apoi Transnistria, apoi Abhazia, Osetia de Sud, Kurilele… De aceea Kremlinul este obligat să sprijine cu toate forţele Novorossia: pentru a-şi asigura propria supravieţuire!
Dacă Novorossia nu rezistă, atunci vestul va porni un război mult mai mare, pentru Crimea, Ucraina şi Rusia, cu implicarea graduală a unor terţe state. Existenţa Novorossiei protejează Crimea, Rusia (şi Ucraina) de un răboi total. De aceea, Rusia trebuie să sprijine Novorossia cu arme şi instructori până la victorie.
Nicholas Nicholaides
#crimeea#donetk#etnicii rusi#lugansk#lupti pentru pace#news.russiatoday.ro#novorossia#planul tretiakov#pornesti un razboi#protectie a populatiei#razboiul din donbas#rusia#Ucraina
0 notes
Text
New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro
New Post has been published on http://bit.ly/2iiGPyp
news.russiatoday.ro : Transcarpatia ameninţă Kievul cu „scenariul Donbass”
În ultimul an, Consiliile unor regiuni ale Ucrainei (Poltava şi Ivano-Frankvisk) au adoptat legi prin care cereau preşedintelul Poroşenko puteri sporite pentru a-şi apăra drepturile. Kievul a calificat aceste cereri drept manifestări separatiste. Acum, ştafeta a fost preluată de organizaţii neguvernamentale, civile, nu doar în Lvov ci şi în Transcarpatia, regiune care îşi recâştigă poziţia de cea mai importantă „regiune separatistă” din vestul Ucrainei.
La 12 octombrie 2016, preşedintele Consiliului Regional Transcarpatia, Mikhail Rivis, a cerut Kievului fonduri pentru dezvoltarea infrastructurii, ameninţând că, dacă nu le va primi, Transcarpatia s-ar putea separa de Ucraina. Pe 2 decembrie, în capitala Transcarpatiei, Uzhgorod, a avut loc o întâlnire a Tinerilor Maghiari şi a aleşilor locali maghiari. Participanţii au decis să sprijine poziţia lui Rivis, de secesiune faţă de Ucraina şi proclamare a autonomiei Transcarpatiei, dacă Kievul nu va aloca fondurile cerute de Consiliul Regional. Activiştii maghiari au cerut preşedintelui Poroşenko să semneze un angajament, al cărui text a fost citit public de liderul iniţiativei, activistul maghiar Ivan Farkosz.
Farkosz a spus: „Invităm Kievul să semneze acest acord de delimitare a puterilor, ceea ce ar permite populaţiei maghiare să trăiască în Ucraina cu demnitate. Noi susţinem cererile preşedintelui Consiliului Regional Transcarpatia Mikhail Rivis, care a anunţat existenţa unor condiţii obiective pentru o potenţială secesiune faţă de Ucraina. În cazul în care Kievul doreşte ca Transcarpatia să rămână parte a Ucrainei, cerem stabilirea unei cote de 20% pentru reprezentanţii comunităţilor maghiare în Consiliul Regional Transcarpatia şi emisiuni de televiziune în limba maghiară.”
Maghiarii constituie aproximativ 12% din populaţia Transcarpatiei şi sunt reprezentaţi la toate nivelurile în toate consiliile locale. Creşterea pretenţiilor la 20% este un exerciţiu de putere prin care vor să-şi dovedească că pot impune Kievului proprii termeni de negociere. Kievul, prin SBU, a deschis un dosar penal pentru organizarea unui eveniment anti-constituţional. Ancheta este în curs.
După modelul Uzhgorod al comunităţii maghiare, şi comunitatea poloneză a capitalei Galiţiei, Lvov, şi-a cerut drepturile. La Lvov, pe 25 decembrie, a avut loc un forum al comunităţii poloneze din întreaga regiule Lvov. Participanţii au cerut Kievului să acorde regiunii autonomie economică. Şeful comunităţii poloneze, Sergey Lukyanenko, a spus că regiunea este cu 50 de ani în urma economiei poloneze şi că „Polonia va ajuta cetăţenii regiunii Lvov să se realizeze”. „Lvov mai are o şansă” a precizat Lukyanenko.
Polonezii şi maghiarii din Transcarpatia (şi nu numai) au relaţii execelente. Atunci când în martie 2016, în Uzhgorod a avut loc o procesiune a neo-nazisţilor ucraineni care au avut ca slogan „înjunghiaţi ungurii”, un val de indignare nu doar în Ungaria ci şi în Polonia. Ucraina a ales să ignore sloganurile care chemeau la uciderea maghiarilor din Transcarpatia.
Pe 22 decembrie 2016, reprezentanţi ai rutenilor din Transcarpatia au anunţat şi ei că sprijină autonomia regiunii, şi au cerut respectarea referendumului din 1991 în care locuitorii regiunii au votat autonomia. Ivan Palinkash, membru al Consiliului Popular al rutenilor din Transcarpatia, a declarat: ”Avem două cerinţe principale – recunoaşterea rutenilor ca minoritate naţională şi recunnoaşterea rezultatelor referendumului în care 78% dintre locuitorii Transcarpatiei au cerut autonomie în cadrul Ucrainei. Noi credem că nu e nimic greşit în asta; vrem doar să ne dezvoltăm”.
Lanţul evenimentelor continuă, pe 23 decembrie, cu Rivis cerând din nou Kievului să nu permită ca Transcarpatia să „ajungă în punctul în care au ajuns Doneţk şi Lugansk”. Declaraţia a fost făcută în timpul unei sesiuni a Consiliului Regional, în cursul căreia aleşii locali ai Transcarpatiei au votat pentru legături economice autonome cu celelalte regiuni, în particular cu Poltava şi Ivano-Frankivsk. Şi aceste regiuni, la rândul lor, au adoptat rezoluţii prin care îşi extind drepturile regionale autonome suplimentare şi cer preşedintelui Poroşenko reconaşterea lor.
În cuvintele lui Rivis, „adminiştraţia este numită de către preşedinte, în timp ce consiliile regionale sunt alese direct de către populaţie… Trebuie să transmitem ideile noastre în aşa fel încât să fie auzite, ca să nu ajungem în punctul în care au ajuns Doneţk şi Lugansk, atunci când oamenii s-au ridicat şi au spus: Noi vă spunem şi voi nu ne auziţi!” Cu alte cuvinte, regimul preşedintelui Poroşenko se opune deputaţilor aleşi în consiliile regionale. Acesta este un precedent juridic şi politic periculos pentru preşedintele Poroşenko. Cuvintele lui Rivis sunt o ameninţare pentru Poroşenko cu repetarea scenariului din Donbass.
Rivis şi ceilalţi aleşi nu au fost pedepsiţi pentru aceste declaraţii şi iniţiative. Se pare că filialelor locale ale SBU le este teamă să acţioneze în forţă. Soarta Berkut-ului ucrainean le este proaspătă în memorie ofiţerilor locali ai SBU. Mai mult, chiar Kievului îi este teamă să supere separatiştii maghiari din Transcarpatia, pentru că în spatele lor s-ar putea afla nu doar Ungaria, ci şi Polonia sau chiar UE în întregul ei.
Potrivit relatărilor din Transcarpatia, Ungaria emite paşapoarte pentru maghiarii din regiune. Până şi activiştii ruteni au anunţat că rezidenţii acestei minorităţi din Transcarpatia au primit 500.000 de paşapoarte emise de guvernul de la Budapesta. Cifra este exagerată, numărul paşapoartelor poate fi în jur de 150.000 – 200.000, având în vedere ca în urmă cu un an, numărul acestora era în jur de 100.000. Dar şi acest număr este semnificativ, având în vedere că populaţia regiunii (inclusiv persoanele plecate la muncă peste graniţă) este de 1.260.000 de oameni.
Acest proces de fărămiţare a Ucrainei se va accelera din cauza crizei evidente prin care trece statul ucrainean, prin care trece chiar ideea unui stat ucrainean. Aparent paradoxal, acest proces al destructurării nu este „condus” de sud-estul separatist, ci de „patrioţii” din vestul Ucrainei. Ucraina va pierde teritoriile din vest şi sud-vest, în timp ce „aliaţii” Ucrainei (Polonia, Ungaria şi România) se vor folosi de slăbiciunea şi prostia administraţiei de la Kiev pentru a-şi recâştiga teritoriile anexate de fosta URSS, teritorii pe care aceste ţări le consideră în continuare ale lor.
Eduard Popov
#ameninta kievul#autonomie economica#comunitatea poloneza#consiliul regional transcarpatia#faramitare a ucrainei#lvov#maghiarii#news.russiatoday.ro#poltava#regiune separatista#ruteni#scenariul donbas#secesiune#transcarpatia#Ucraina#uzhgorod
0 notes
Text
New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro
New Post has been published on http://bit.ly/2hqv2hj
news.russiatoday.ro : Romania ca proiect
Laurent James
Întâlnirea între Papa Francisc şi Patriarhul Chiril la 12 februarie, anul curent, a constituit un eveniment istoric major.
Până în prezent, Vaticanul a avut întâlniri doar cu factorii politici din Rusia, asta din cauza blocajului făcut de fostul Patriarh Alexei al II-lea (care a refuzat ca Papa Ioan-Paul al II-lea să viziteze Rusia, contrar voinţei lui Putin însuşi).
Or, toate evenimentele istorice sunt semnele vizibile a ceea ce se derulează în invizibil. Istoria este amprenta lucrării Sfântului Duh.
Şi dacă bisericile catolică şi ortodoxă, cei doi plămâni ai Europei, cum spunea Papa Ioan-Paul al II-lea, manifestă la ora actuală semnele exterioare ale unei uniuni regăsite, ale unei întoarceri acasă, este pentru că vremurile s-au împlinit şi pentru că altfel nici nu putea fi.
Ultima oară când o astfel de reuniune era pe punctul să se producă a fost la 6 iulie 1439, cu ocazia Sinodului de la Florenţa.
Anul 1439 ţine de perioada critică de devastare definitivă şi fără întoarcere a Europei de către Modernitate. Este vorba despre începutul ireversibil al occidentalizării Europei.
Decretul Sinodului de la Florenţa de unire între greci şi latini, confirmat la Sfânta Sofia în ziua de 12 decembrie 1452 (cu cinci luni înainte de căderea Constantinopolului), demonstra ambiţia de a se ajunge la « definirea unor adevăruri teologice şi norme doctrinare care să servească drept călăuză pentru spiritele care nădăjduiau să pună capăt schismei » (vezi Joseph Gill, Le Concile de Florence, Ed. Desclée & Cie, 1964).
El a fost la un pas de răsturnare a istoriei prin proclamarea acordului între latini şi greci asupra unor elemente cruciale, cum ar fi: purcederea Duhului Sfânt; principiul Euharistiei, cele patru țeluri ale omului; primatul Papei; Filioque. În ceea ce priveşte ultimul punct (« Purcederea Duhului Sfânt din Tatăl prin Fiul »), să nu uităm că iniţial acesta a fost introdus la al III-lea Sinod de la Toledo în 589 de către vizigoţi, fiind proclamat ulterior în Galia francilor, în pofida poziţiei Bisericii latine. Cel care l-a introdus la Sinodul de la Aachen din 809 a fost Charlemagne (prin intermediul lui Teodulf), acesta fiind respins de către papa Leon al III-lea.
În ceea ce priveşte acest punct, ca de altfel şi altele, arta rămâne una dintre posibilităţile cele mai înalte de găsire a celui de-al treilea termen imperial. Eu văd în icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov, executată cu ceva mai mult de zece ani înainte de Sinodul de la Florenţa, cea mai grandioasă tentativă de reunificare a bisericilor ortodoxă şi catolică în maniera lui de a reprezenta relaţia între Tatăl (în centru, sub stejarul Mamvri), Fiul (la dreapta, la poalele munţilor surplombaţi) şi Sfântul Duh (la stânga, în cortul lui Avraam, reprezentat printr-o biserică). Conturul celor trei Persoane formează o cupă, centrată pe o cupă prezentă vizual pe masă. Fiul Se priveşte în ea, prevăzându-Şi misiunea dureroasă. Tatăl se înclină spre Duhul Sfânt, privindu-L: Spiritus ex Patre procedit, corpul Lui fiind întors spre Fiul : Duhul Sfânt purcede din Tatăl prin Fiul. Tatăl trece prin Fiul pentru a se dărui Sfântului Duh. « Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi… Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; » (Ioan, XX, 21-22). Tatăl şi Fiul îşi îndreaptă ambii privirile Lor în direcţia Sfântului Duh: Spiritus ex Patre Filioque procedit. O minunată sinteză armonioasă între monopartism şi filioquism, ce se întemeiază în mod firesc pe comuniunea consubstanţială între Tatăl şi Fiul.
Sinodul de Florenţa a fost urmat de numeroase încercări de refacere a unităţii, care deseori veneau din partea împăraţilor Bizanţului (voi reveni asupra acestui termen), care cereau ajutor militar papilor, de cele mai multe ori împotriva otomanilor. În 1043, Patriarhul Cerularie s-a simţit ameninţat de alianţa politică creată între Împărat şi Papă. El a fost excomunicat de către cardinalul Humbert, legatul Papei Leon. Ioan al V-lea Paleologul de asemenea îi ceruse ajutor Papei în 1365 (contrar poziţiei Sfântului Grigorie Palama). Astfel de exemple sunt numeroase.
Aş dori să menţionez aici gândirea lui Jean Romanidès, preot şi teolog născut la Pireu în 1927, doctor la Universitatea din Atena şi profesor la Facultatea de Teologie din Salonic, începând cu 1968. O culegere de texte ale acestuia, intitulată Théologie Empirique și tradusă în franceză, a fost publicată de către Alain Santacreu (un prieten al lui Jean Parvulesco, căruia i-ar fi făcut plăcere să fie astăzi printre noi) în colecţia « Contrelittérature », pe care o conduce în cadrul editurii « L’Harmattan ». L-aş cita aici pe Jean-Claude Larchet, care formulează astfel principalele teme ale gândirii lui Romanidès: « Cele trei trepte ale vieţii spirituale (purificarea, iluminarea, glorificarea sau divinizarea); creştinismul ca terapeutică; opoziţia dintre teologia francă – impusă în Occident de către Charlemagne – și teologia romană (adică a Imperiului Roman, numit în mod impropriu de către istorici « bizantin » şi a continuării sale de după căderea Constantinopolului, numită în mod impropriu « Bizanţ de după Bizanţ »); diferenţa radicală dintre doctrina romano-catolică despre păcatul originar (formulată de Augustin) şi concepţia ortodoxă asupra păcatului strămoşesc; Filioque-ul ca produs al teologiei francilor; schisma din 1054, nu ca rezultat al unei îndepărtări progresive dintre Occident şi Orient (potrivit unei opinii devenite curente), ci ca produs al politicii francilor impuse papilor; opoziţia dintre teologia ortodoxă a energiilor divine necreate şi doctrina harului creat etc. Aş adăuga aici şi isihasmul văzut ca temelie a credinţei ortodoxe, necontenita rugăciune a inimii, care călăuzeşte şi susţine viaţa credinciosului.
Personal sunt interesat în mod special de viziunea sa asupra « franco-latinizării ortodoxiei », care ar putea căpăta accente semnificative în cadrul reuniunii noastre. Permiteţi-mi să vă prezint un fragment dintr-un text al lui Jean Romanidès ce vizează această temă:
« Monahismul a constituit cel mai important obstacol în calea franco-latinizării ortodoxiei. Prin urmare, oare acesta nu era apărătorul tradiţiei biblice, al profeţilor şi al apostolilor, însăşi inima tradiţiei patristice? Francii cunoşteau puterea monahismului, deoarece atunci când aceştia au cucerit Galia romană, în secolul V, monahismul ortodox atinsese punctul său culminant. De asemenea, ei au încetat să caute episcopi printre călugări, transformându-i pe episcopi în conducători responsabili de poporul cucerit. În sfârşit, carolingienii franci vânau episcopii romani. Aceştia s-au instalat ei înșiși în poziţiile de episcopi şi stareţi, cooperând cu concetăţenii lor franci şi transformându-se într-o poliţie asupritoare a poporului pe care aceştia îl menţineau într-o obedienţă servilă prin instituirea unei religii a fricii. Fără îndoială că tocmai de aceea atâţia clerici franci au fost masacraţi de către galo-romani în timpul Revoluţiei.»
Această viziune ar putea părea excesivă, dar ea este singura care intră în rezonanţă cu cea a lui Grasset d’Orcet, care considera că istoria Franţei a fost modelată de către două curente, două « rase » antagoniste şi complementare: frigienii (ţărani, închinători la zeii Soarelui, templierii, iezuiţii) şi delphienii (aristocraţii, castelanii). În cadrul discursului meu, ţinut la Rennes-le-Château în ianuarie 2014, am propus să li se atribuie o altă semnificaţie celor două curente din istoria Franţei, adică de a vedea o existenţă de natură intrinsec franceză, tacită sau explozivă de-a lungul epocilor, între cosmogoniile celtice şi merovingiene[1].
Susţineam în acest sens următoarele: « Revoluţia franceză a constituit în egală măsură culmea vizibilă a confruntării dintre Parohie şi Palat, deoarece potrivit lui Grasset d’Orcet, care reia teza lui Nicolas de Bonneville (1788), « Louis al XVI-lea a fost condamnat la moarte de către un colegiu de iezuiţi în februarie 1785. El a fost acuzat de faptul că a renegat legea neamului închinător la Belenus[2] ». Această lege nu era altceva decât Pactul Sfântului Remi între popor şi elite, care îşi are originea într-un pact drudic ce vizează apărarea ţăranilor de ravagiile războiului, devenit caduc deoarece ultimii s-au dedat speculaţiei asupra seminţei pe parcursul Renaşterii. »
Să revenim acum la conceptul de « franco-latinizare a Ortodoxiei ». Îl găsesc pasionant, deoarece el suprapune peste cele două curente din istoria Franţei pe cel al creştinismului originar (cel de dinaintea creării Statelor Pontificale) şi cel al catolicismului modelat de către dinastia carolingiană. Adică creştinismul originar fiind celtic, ţărănesc, colegial (de structură ortodoxă, am putea spune) şi catolicismul de obedienţă castelană (structură verticală).
Nu susţin că aş adera în totalitate la această viziune a lui Jean Romanidès, deoarece în calitatea mea de catolic sunt de părerea că epopeea carolingiană a fost necesară din punct de vedere istoric, ea contribuind la consolidarea Europei în faţa diverselor pericole care o ameninţau grav.
Totuşi, această viziune prezintă un interes special, deoarece ea asigură o platformă comună catolicilor şi ortodocşilor. Romanidès scrie: « Biserica Romei nu s-a separat niciodată de Ortodoxie, ci dimpotrivă, ea a fost distrusă, cucerită prin forţă de către franci şi de către italienii non-romani şi a dispărut. » Asta l-a determinat pe părintele Fontrier să susţină că, devenind ortodocşi, francezii nu fac altceva decât altceva decât să revină la credinţa strămoşilor lor, ce se întemeiază în întregime pe tradiţia sfinţilor din Provenţa.
În concluzie, l-aş cita pe monseniorul Philarète: « Imperiul Roman a fost bilingv; şi a-i opune (aşa cum se face uneori) pe Părinţii latini Părinţilor greci înseamnă a proiecta asupra trecutului o situaţie care n-a apărut decât după cucerirea francă şi care a văzut confruntarea dintre un creştinism franc, zis latin, şi un creştinism ortodox, zis grec. Romanidès vorbea despre Părinţii helenofoni şi latinofoni ai romanităţii […]. Conceptul de romanitate ne permite să situăm în contextul lor adevărat disputele şi luptele despre care vorbim. Acest cadru este cel al unităţii fundamentale a civilizaţiile romaice ».
Romanidès ţinea foarte mult la proiectul restaurării politice a Imperiului Roman, căruia să i se confere numele de Romanie, proiect în întregime compatibil cu eurasianismul.
Să revenim la discuţiile dintre împăraţii « bizantini » (sau mai curând « romani ») şi papi. Grecii ortodocşi aveau temerea că Uniunea ar presupune în realitate desfiinţarea grecilor (revenirea la biserica latină).
Roma le cerea grecilor supunere spirituală, pentru a le acorda în schimb ajutor politic şi militar.
Astăzi, însă, trebuie să se înţeleagă că raporturile dintre Est şi Vest s-au inversat totalmente. Prima Romă este cea care îşi va găsi reînnoire spirituală în cea de-a treia Romă, în schimbul unui ajutor politic.
Căci Franţa şi Occidentul sunt într-adevăr sub dominaţia radicală a puterilor Întunericului, şi este de la sine înţeles că nu se pot elibera niciodată prin ele însele.
Fiind manipulaţi de puterile atlantiste, balticii, polonezii şi ucrainenii şi-au asumat riscul de a scufunda din nou Europa în foc şi sânge, de a reinstala haosul pe continentul eurasiatic, și asta spre deosebire de Moldova şi Bulgaria.
În definitiv, în loc să fie o punte între Europa şi Asia şi să aibă doar prieteni la frontierele lor, aceste ţări au devenit un perete, o barieră inutilă, pomenind-se în jurul lor doar cu duşmani în stare să-i aneantizeze.
În ceea ce mă priveşte, sunt şi rămân catolic, apostolic şi roman, fidel faţă de capul nostru de familie. Sunt convins că Papa face totul pentru a pregăti marea reintegrare nupţială şi imperială a celor două biserici în a Treia, care în realitate nu este altceva decât prima Biserică, cea de dinainte de 752 şi de crearea Statelor Pontificale. Misiunele lui principale sunt: lupta totală contra Băncii Vaticanului, reîntoarcerea colegialităţii în Biserică, afirmaţia, potrivit căreia el este « episcopul Romei » (în conformitate cu profeţiile Sfântului Malachia şi a lui Ioan al XXIII-lea),… sunt de față pentru a mărturisi.
De altfel, aceste legături cu secolul al VIII-lea sunt tulburătoare: ultimul papă extra-european în istorie înaintea lui François a fost Grigorie al III-lea sirianul, « prietenul s��racilor şi al nevoiaşilor », decedat în 741; primul miracol euharistic al hostiei sângerânde s-a produs în 750 în Lanciano (oraşul centurionului Longinus), iar ultimul a avut loc în 1996 la Buenos Aires, în văzul monseniorului Bergoglio!..
Această întâlnire între Papa şi Patriarh, profetizată acum douăzeci de ani de către Jean Parvulesco în cartea ”Un retour en Colchide”, va fecunda un nou ciclu istoric sub stindardul alb al Fecioarei Maria, Cea care a împlinit destinul terestru prevăzut de Dumnezeu pentru omenire şi care constituie platforma comună cea mai puternică între catolicism şi ortodoxie.
Vom lupta şi de acum încolo, din toate puterile noastre, pentru « Schimbarea la Faţă hristologică imperială ».
Traducere şi note de subsol –
Iurie şi Oana Simona Roşca
Textul intervenției lui Laurent James (Franța), unul dintre participanții la reuniunea de comemorare a filosofului, geopoliticianului și scriitorului francez de origine română Jean Parvulesco, care s-a desfășurat la Câmpulung Muscel (România) la 12 noiembrie, cu ocazia celor șase ani de la trecerea la Domnul a ilustrului gânditor tradiționalist. Laurent James, născut la Lyon (Franța) în 1970, este scriitor, ezoterist și militant pentru refacerea unității spațiului eurasiatic din perspectiva Tradiției ancestrale.
#catolica#Jean Parvulesco#news.russiatoday.ro#ortodoxa#PAPA FRANCISC#Patriarhul Chiril#reunificarea bisericilor#romania ca proiect
0 notes
Text
New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro
New Post has been published on http://bit.ly/2f56qhR
news.russiatoday.ro - Războiul ideologic : Rusia Și Occidentul
Alexandr Dugin
La ora actuală multă lume vorbește despre războiul informațional și despre războiul ideologic dintre Rusia și Occident. Însă pozițiile în acest război nu sunt definite atât de univoc cum ar fi necesar.
Vorba e că Occidentul își construiește critica împotriva Rusiei și a fiecărei acțiuni a țării noastre – fie că vizează evenimentele din Crimeea, Novorossia sau Siria – de pe pozițiile liberalismului. Acest atac insistent, ce se desfășoară atât din exterior, cât și din partea coloanei a cincea din interior, a reușit să convingă treptat practic înteaga noastră societate – și nu doar societatea! –, dar ceea ce e și mai important, l-a convins pe președinte însuși că liberalismul reprezintă o ideologie ostilă Rusiei. Prin urmare, sarcina e să rezistăm în fața ei.
Aici se conturează două aspecte importante: cum să dezrădăcinăm liberalismul, care a slobozit rădăcini adânci începând cu anii 90 în economie, învățământ, cultură, și cu ce am putea să-l înlocuim. Ei bine, dacă respingem în mod solidar liberalismul, ce îi contrapunem acestuia? Cele două aspecte sunt strâns legate între ele: nu vom putea dezrădăcina liberalismul, dacă nu vom fi în stare să-l înlocuim cu ceva. Iar purtătorii virusului liberal se vor răsuci în fel și chip și vor sabota din interior orice încercare de a afirma în Rusia o ideologie de alternativă, viabilă și consistentă, una ce ar fundamenta specificul identității rusești și calea noastră diferită.
Mai întâi haideți să vedem care au fost ideologiile ce s-au opus liberalismului în epoca modernă. Acestea au fost comunismul și fascismul, inclusiv toate formele și varietățile naționalismului. Doar atât? – vă veți întreba. Din păcate, doar atât. În domeniul politologiei, ne-am obișnuit în ultimele secole să numărăm doar până la trei. Desigur, există multe nuanțe și versiuni amestecate, dar asta nu schimbă esențialul. Dacă respingem liberalismul, atunci suntem nevoiți să-i contrapunem acestuia fie marxismul și comunismul, fie, iertați-mi expresia, fascismul. Chiar dacă aceste ideologii s-ar numi altfel și am încerca să le ascundem în spatele unei frunze de smochin, esența va rămâne aceeași. Dar ceea ce contează și mai mult este faptul absolut evident că societatea noastră nu acceptă așa ceva. Poate anume din acest motiv ne este frică să ne preocupăm de ideologie, întrucât respingând în mod hotărât liberalismul, societatea noastră nu este atrasă câtuși de puțin de comunism și fascism. Comunismul s-a prăbușit mai deunăzi chiar sub ochii noștri, și asta pentru că putrezise până-n măduva oaselor. Cu fascismul noi oricum luptăm în Ucraina, iar memoria Marelui Război pentru Apărarea Patriei ne este sfântă. Reiese că am ajuns într-un impas conceptual: suntem atacați de către ideologia liberală, pe care se bazează SUA și țările Occidentului, iar noi rămânem fără replică, acum devenind clar de ce anume. Pentru că noi nu dorim nici comunism, nici fascism, dar suntem împinși anume în această capcană. Pentru Occident este limpede că cel care respinge liberalismul este fie comunist, fie fascist, ori și una, și alta laolaltă. Toată lumea este împotriva rușilor. Și asta, cu părere de rău, funcționează. Iar în această situație liberalii au argumente de-a gata:” Rușii construiesc un nou GULAG sau un nou lagăr de concentrare Oswenzim”.
Pentru a ieși din acest cerc vicios nu avem o altă soluție decât să numărăm până la Patru. Dacă respingem liberalismul și nici nu avem de gând să acceptăm alternativele acestuia propuse de către epoca modernă – comunismul și fascismul –, atunci avem nevoie vitală de a Patra Teorie Politică. Însă epoca modernă nu dispune de o astfel de teorie, deoarece liberalismul, fascismul și comunismul epuizează toate posibilitățile teoretice, apărute în secolul Luminilor. Și aici nu e vorba despre o interpretare arbitrară, ci de o realitate absolut evidentă. Astfel, ne rămâne doar o singură soluție: să elaborăm a Patra Teorie Politică dincolo de granițele culturii Modernității, adică dincolo de ultimele trei secole ale istoriei vest-europene.
În procesul elaborării celei de-a Patra Teorii Politice dincolo de liberalism, comunism și fascism, ne putem deplasa concomitent în două direcții: în trecut și în viitor. În trecut vedem idealul Tradiției, Imperiului, a monarhiei creștine sacre și a simfoniei dintre puteri, dintre puterea politică și cea spirituală, dintre Stat și Biserică. Iar acest model în mod sigur nu are nimic în comun nici cu liberalismul, nici cu comunismul, nici cu fascismul. Însă aici nu e vorba nici despre Modernitate. Tocmai de aceea va trebui să renunțăm cu desăvârșire la Modernitate cu tot cu axiomele ei.
Putem să ne mișcăm și spre viitor. Postmoderniștii au arătat esența totalitară a principiilor Iluminismului: detronându-l pe Dumnezeu și lichidând sacralitatea, umaniștii au încercat să-I uzurpe tronul, plasând rațiunea umană într-o poziție autoritară și sacralizând corpul și materia. Tocmai de aceea pentru criticii Modernității de pe pozițiile Postmodernității ideologia epocii moderne, cu toate cele trei versiuni ale el – liberalismul, comunismul și fascismul – reprezintă violența, rasismul și totalitarismul. O astfel de poziție este în mare corectă. Iată de ce vă invit să aruncăm la coșul de gunoi toate aceste ideologii. Vă rog să rețineți: toate trei (liberalismul, comunismul și fascismul). Astfel, eliberându-ne imaginația politică, să facem un pas hotărât spre viitor. Aici este vorba despre aspectul futurist al celei de-a Patra Teorii Politice. Și e foarte posibil ca acest pas să fie perfect compatibil cu renașterea Tradiției. Să numim acest proces Revoluția Conservatoare. Vi se pare paradoxal? Posibil. Dar altă cale pur și simplu nu avem.
Nu poți purta un război ideologic fără să ai propria-ți ideologie. Iar aici, ne place sau nu, avem o singură soluție – a Patra Teorie Politică.
#a patra teorie politica#ideologie alternativa#news.russiatoday.ro#occidentul#pozitiile liberalismului#razboiul ideologic#razboiul informational#renasterea traditiei#revolutia conservatoare#rusia
0 notes
Last Seen Blogs
jxsontoddynho
bateria
machone13
MachOne13
cory-the-hedgehog
Cory_Hedgeblog
imagine0080
imagine
wenlite
Yes, Wendy Shon, yes