ozana2599-blog

[ozana2599-blog]

Spania: Barcelona

Lăsând Torla și minunații Pirinei în urmă, am pornit de dimineață spre Barcelona. Aveam inima plină de bucurii datorită frumuseților cu care muntele ne încântase în cele 3 zile petrecute în natură și, deși un pic triști, eram curioși să aflăm și ce aveam să descoperim în Barcelona.

Aveam în jur de 3 zile jumătate la dispoziție, pentru care făcusem un plan destul de organizat, dar care să ne permită și suficient timp de relaxare, descoperire spontană și plimbare la întâmplare pe străduțe. În America simțisem că nu mă organizasem prea bine și nu mă informasem temeinic înainte, astfel că vizitele în San Francisco și New York au fost haotice pentru mine și, din acest motiv, am decis să nu mai repet greșeala.

S-a potrivit oricum destul de bine, pentru că, visând la clădirile lui Gaudi și nedorind să stau cu orele la coadă la atracții, am cumpărat toate biletele online, în avans. Mai ales că e și un pic mai ieftin. Și pentru că trebuie să alegi din start ora vizitei, s-a impus în mod automat o organizare temeinică. Astfel că planul nostru pentru cele 3,5 zile a arătat cam așa:

Duminică, 30 septembrie 2018 Ajungem în Barcelona în jur de ora 14, predăm mașina închiriată Masa de prânz Plimbare prin Eixample Vizită Casa Batllo la ora 17:45 Luni, 1 octombrie 2018 Plimbare prin cartierul Gracia Masa de prânz Plimbare prin Park Guell Intrare în zona cu plată la ora 18:00 Marți, 2 octombrie 2018 Răsărit pe plaja Barceloneta Vizită Muzeul Picasso ora 9:00 Free Tour Be Locat Tours cu plecare din Plaza Catalunya ora 11:00 Masa de prânz Plimbare prin cartierul gotic & El Raval Fontana Magica Miercuri, 3 octombrie 2018 Vizită Casa Mila (La Pedrera) ora 9:00 Plimbare prin Eixample Piața de vechituri Masa de prânz Vizită Sagrada Familia ora 16:45 Ridicare bagaj de la hostel și plecare spre aeroport

Am gândit tot planul acesta după ce am căutat un pic online cum să fac să evit aglomerațiile cele mai mari și care ar fi cele mai bune ore de vizitat fiecare atracție în parte, din mai multe puncte de vedere (inclusiv fotografic). Tot ce pot să spun e că a fost un plan bun, am avut timp de toate și nu am mai simțit că alerg de colo până colo și că am timp să mă și relaxez, însă cu aglomerația… e cu totul și cu totul altă poveste. Pe scurt: ai zero șanse să o eviți. Poate reușești să ai noroc pe ici pe acolo, dar în egală măsură poți avea ghinion, cum am pățit noi pe alocuri. Dar să le luăm pe rând.

Duminică, 30 septembrie 2018

După drumul de la Torla înspre Barcelona, am ajuns în capitala catalană conform planului, în jur de ora 14. Am mers mai întâi la hostel să ne lăsăm bagajele și să luăm în primire camerele, după care am fugit să lăsăm mașina. Nu am apucat să conduc mult prin oraș, însă, atât cât am mers de la hostel până la garajul Sixt, care era foarte aproape, prima impresie a fost că străzile sunt foarte înguste. Nu toate, ci cele dintre bulevarde. Abia aveam loc să mă strecor sau să iau curbele.

Exact cum am pățit și în Paris, predarea mașinii în oraș este un pic complicată, pentru că nu știi exact unde trebuie să o lași. Am ajuns la biroul Sixt la care știam că trebuie să ajungem, nu aveam unde să parchez, am rămas pe un colț semi-legal cât Adi s–a dus să întrebe unde e garajul, și apoi, ca să intru în garaj a trebuit să mă învârt un pic în jurul unui block pentru că nu mai aveam cum să mă încadrez pe banda care trebuia din locul unde eram. Am nimerit până la urmă garajul, am mers în subteran, și totul a fost ok. A trebuit să insistăm ca angajata de acolo să vină să se uite la mașină și să ia la cunoștință că nu are nimic, căci ea nu a venit din proprie inițiativă, așa cum ar fi normal.

Când am ieșit afară, deja muream de foame. M-am uitat repede pe google să găsesc cel mai apropiat restaurant cu review-uri bune, și am grăbit pasul înspre el.

Pentru prima masă în Barcelona am ales o paella, evident, care mi-a plăcut foarte mult, și un tapas cu caracatiță (parcă) și cartofi, dar care n-a fost cel mai grozav. Iar la desert, supă de rubarbă cu înghețată. Nu mai mâncasem niciodată așa ceva, a fost bună, dar nu m-a dat pe spate.

Apoi am explorat un pic cartierul Eixample la picior. La o primă impresie, multe clădiri și atmosfera îmi aduceau un pic aminte de Salonic. Nu seamănă complet, dar aduce un pic. Aici parcă totuși e mai fain, dar, în afară de clădirile vechi ce apăreau din loc în loc și la care puteam observa farmecul din vremurile de mult trecute, nu am găsit detalii care să-mi stârnească entuziasmul.

Cel mai mult în Eixample mi-au plăcut fațadele de pe bulevardul Passeig de Gracia, mai exact ce era deasupra parterului, unde se aflau, unul după altul, magazine care mai de care, de la no name-uri până la Prada și alte branduri faimoase. Era un contrast extraordinar acolo, de parcă se ciocneau două lumi complet diferite. Cred că mulți nici măcar nu ridicau ochii peste firmele luminoase, dar, pentru mine, acolo era cea mai valoroasă comoară a bulevardului, o colecție de piese istorice care nu aveau gură să strige, trebuia doar să ai ochi să le vezi.

La ora 16:30 ne-am apropiat de Casa Batllo, a cărei fațadă m-a impresionat așa cum era și de așteptat. Cu biletele cumpărate online dinainte, am intrat imediat, nu era coadă. Am primit un ghid animat pe un telefon mobil la care erau atașate niște c��ști (nu foarte igienic sistem), despre care citisem că ar fi extraordinar. Și chiar așa a fost. Cu o animație pe telefonul mobil puteai vedea cum casa prinde viață, și cum detaliile proiectate de Gaudi întruchipau animale reale sau fantastice (de exemplu țestoasa marină sau dragonul).

Vizita a fost pur și simplu incredibilă! Nu mi-am imaginat niciodată cât geniu se putea ascunde acolo și cum acest om a putut fi atât de creativ. Totul avea un sens, totul avea o logică și un loc exact, în timp ce imaginația debordase în întreg proiectul. Ca și cum raționalul și creativitatea s-ar fi întâlnit și-ar fi făcut un copil.

Am găsit în casă destul de mulți turiști, dar, așa cum aveam să aflăm în zilele următoare, totuși a fost destul de ok, la ora de seară cei mai mulți deja fiind în alte părți decât în muzee.

Cu toate acestea, mi-a fost greu să fotografiez cele mai impresionante locuri sau detalii fără a prinde oameni în cadru sau a-i integra în imagine într-un mod artistic, astfel că nu am făcut multe poze. Tot ce pot să spun este că, deși biletul este destul de scump (și nu doar acesta), merită din plin. Orice iubitor de arhitectură cred eu că va fi peste măsură impresionată. Și nu numai.

După ce am ieșit, ne-am mai plimbat un pic prin zonă și am așteptat venirea serii și aprinderea luminilor, pentru a admira incredibila fațadă a Casei Batllo și în această ipostază.

Am plecat spre hostel încântată de ce am văzut în prima zi și curioasă de ceea ce va urma.

Luni, 1 octombrie 2018

Prima zi din noua lună ne-a găsit în Barcelona dornici de noi descoperiri. După un mic dejun luat la hostel (ok mâncarea, dar cam scump – 10 euro / pers), am luat metroul până la Diagonal și de acolo am pornit la pas prin cartierul Gracia, unde am găsit o atmosferă foarte autentică, zic eu. Mi-a plăcut mult. Este un cartier cu străduțe destul de înguste în care mi s-a părut că există o comunitate foarte strânsă. Mi-a semănat un pic cu Napoli combinat cu Salonic, dar farmecul principal era unul original catalan.

Am putut observa și clasicele proteste ale celor care doresc separarea de Spania într-un stat independent, foarte multe steaguri catalane atârnate la balcoane, multe însemne ale comunității LGBT care este foarte puternică în Barcelona, oameni discutând pe străzi, mici piețe de stradă de unde poți cumpăra fructe și legume proaspete, o antică fântână publică de unde poți umple sticla de apă, oameni pe scutere, oameni care așteaptă la coadă pentru a lua masa într-un mic restaurant local și foarte foarte multe mici afaceri independente.

Am aflat apoi că în Barcelona cei care sunt freelanceri sau au propria mini afacere constituie un procent foarte mare. Nu mai țin minte exact cât, dar este impresionant. Și am putut observa asta peste tot, cu atât mai bine în Gracia. De la magazine de produse homemade până la ateliere de mici designeri, găsești acolo absolut tot ce vrei și ce nu te-ai fi gândit vreodată că există, doar timp să caști gura la toate să ai.

Noi, printre altele, am căscat gura și la niște magazine de echipamente montane (clasic), unul dintre ele fiind în Placa del Diamant, lângă ceea ce am descoperit cu uimire că este un adăpost antiaerian. Magazinul se cheamă Camp Base Nus și mi-am găsit acolo 2 tricouri la reducere. Am scăpat chiar ieftin, dar nu pentru mult timp, după cum aveam să aflu în ziua următoare.

Tot în Gracia am găsit, din întâmplare, pentru masa de prânz, un restaurant extraordinar, Estel de Gracia, care mi-a plăcut foarte mult. Tot ajutați de google maps reviews l-am găsit, însă spun că din întâmplare pentru că nu a fost prima alegere. Inițial alesesem un altul, dar, dintr-un motiv pe care nu mi-l mai amintesc acum, am ales să căutăm un alt loc.

Aici am găsit clasicul meniu pe care îl practică spaniolii, cu 2 feluri + desert + o băutură, dar eu am ales un tapas cu creveți și am mai servit un pic din pastele lui Adi (delicioase) de la felul 1, fiind o mare amatoare, atât de tapas, cât și de creveți. Abia așteptam să vin în Spania să mănânc tapas și fructe de mare pe bandă rulantă.

De acolo am luat-o foarte ușor la pas spre Park Guell, admirând clădiri, oameni, străduțe, ba chiar și un mic magazin cu suveniruri care mi s-a părut că are produse chiar faine, spre deosebire de clasicele kitschuri. Am găsit niște oglinzi foarte frumoase pe care le-am luat cadou pentru fetele de acasă.

Deși am avut ghinionul să prindem fix cea mai frumoasă parte din Park Guell, banca ondulată, era pe jumătate în renovare (ba chiar mai mult de jumătate), am luat totuși bilete, pentru ora 18:00. Asta pentru că visasem să pot face niște poze faine la apus acolo, dar se pare că n-am avut noroc.

De când am venit, cerul era un pic acaparat de un fel de smog (cred). Pentru că mai aveam o grămadă de timp până la 18, ne-am plimbat fără grabă prin tot parcul. Este destul de mare, dar mult mai mic decât m-aș fi așteptat, astfel că după vreo oră nu mai știam ce să facem.

Am tot stat pe câte o bancă sau alta, am căscat gura la pictori sau la muzicienii care cântau în zona Turo de los Tres Creus (unul era dus cu cercul rău de tot, pe treaba lui omul, nu de pe planeta asta), ba la un moment dat am observat mult și bine un vânzător ambulant care avea ceva bijuterii prinse pe o umbrelă. Când primea el vreun semn divin că vine poliția sau vedea ceva amenințător, își strângea umbrela și fugea. Bun sistem :))) Mult mai elegant decât cei care vând genți fake pe cearșaf sub Turnul Eiffel și trebuie să strângă cearșaful când vine poliția.

Când deja rămăsesem complet în pană de idei, am trecut pe lângă locuința lui Gaudi. Nu aveam nici un gând să o vizităm, dar chiar nu mai aveam cu ce să ne ocupăm timpul, așa că am intrat. Ce înseamnă să fii prea generos cu timpul… Nici să alergi de colo până colo ca nebunul nu e bine, dar parcă nici așa… să te ia plictiseala.

La casa lui Gaudi am plătit un extra 5.5 euro de persoană. Nu am fost prea încântați, căci toate atracțiile pe care le aveam în plan deja costaseră o mică avere, dar nu a fost totuși un preț așa de mare. Casa este mică, dar foarte frumoasă, iar înăuntru se poate observa cu ușurință simplitatea cu care Gaudi alesese să-și trăiască viața. Acolo am văzut și un mic filmuleț din care am aflat că era foarte credincios și că, deși era destul de bogat, trăia cu foarte puțin. Un adevărat minimalist. Începea să-mi placă din ce în ce mai mult de el.

Când în sfârșit s-a făcut 17:30, am plecat spre punctul de acces. Deși aveam bilet cumpărat dinainte, a trebuit să ajungem un pic înainte și să stăm vreo 10 minute la coadă. Coadă special formată pentru cei ce aveau bilete. Treaba e foarte organizată, pentru că sunt foarte mulți turiști și nu poți intra decât la ora pe care o ai scrisă pe bilet. Sosești un pic mai devreme, cei de acolo dau drumul la acces când se face ora respectivă, și totul merge ca pe roate.

Atâta doar că, la apus, peste smog au mai venit și niște nori, astfel că n-am avut ocazia să imortalizez cadrul visat, mai ales că orice poză cerea un mare sacrificiu de răbdare. Terasa principală fiind în renovare, exista un spațiu extrem de mic în care puteai merge să fotografiezi căsuțele de ”turtă dulce”, și pur și simplu trebuia să aștepți la coadă să-ți vină rândul, iar când îți venea, nu puteai să stai o mie de ani. Căci mai așteptau alți un miliard de oameni după tine. Sigur că unii stăteau să facă vreo 10 selfie-uri, și ți se lungeau urechile așteptând, dar în general oamenii nu abuzau. Cu toate astea, erau așa de mulți încât eu pur și simplu nu aveam răbdare să stau atâta pentru un cadru. Am făcut asta o dată, și am zis că o iau razna. Destul de frustrant…

Am intrat și în căsuțele de ”turtă dulce”, una fiind muzeu și vopsită în albastru pe dinăuntru – foarte interesant – iar cealaltă fiind un magazin de suveniruri pe 2 etaje. Nu ne-au interesat atât de mult suvenirurile pe cât designul interior și cotloanele.

La plecarea din Park Guell am căutau un nou local în Gracia pentru a servi câte un tapas ca cină, dar de data asta n-am mai avut așa mult noroc. Deși ne-am ghidat tot după review-uri, am găsit un mic restaurant care nu ne-a plăcut așa de mult. Mâncarea a fost ok-ish, poate nici eu n-am fost cea mai inspirată la alegerea tapas-urilor, deși la prima vedere îmi făceau așa multe cu ochiul, și nici nu a fost prea ieftin. Dar, vorba aceea… mai e și mâine o zi.

Marți, 2 octombrie 2018

Am început ziua cu o trezire super de dimineață, pentru că ne-am dorit să vedem un răsărit pe plajă. Fiind octombrie, soarele se ivea de după orizont destul de târziu, așa că nu era un sacrificiu prea mare.

Am avut noroc să putem lua chiar de lângă hostel un autobuz care ne-a dus direct aproape de plaja Barceloneta. Acolo ne-am bucurat la maxim de nisip, de sunetul valurilor, de culorile frumoase ale răsăritului și pescărușii zburători, am filmat, am pozat, ne-am luat la întrecere cu valurile la mal (mereu mă duceam prea aproape și de fiecare dată era să mă ud la picioare) și, per total, a fost o experiență care a meritat fiecare minut.

Fiindcă nu mâncasem încă micul dejun, am căutat pe hartă o brutărie care să fie pe drumul nostru spre Muzeul Picasso, unde trebuia să ajungem la ora 9. Și, Doamne, ce noroc am avut! Chiar pe drumul nostru și la o aruncătură de băț de plajă am găsit brutăria Forns Escola, unde am mâncat cel mai delicios mic dejun și m-am simțit de parcă eram localnic. Doamnele care serveau erau extrem de drăguțe, vorbeau așa frumos, iar eu, încercând să comand în spaniolă, cred că le-am amuzat destul de bine.

Aveau câteva locuri pe care te puteai așeza să mănânci pe loc, și am profitat de asta ca să nu mâncăm din picioare și să ne bucurăm cât mai mult de loc. Ne-am desfătat cu patiserii – sărate și dulci care mai de care – am comandat fără grijă tot ce ne-a făcut cu ochiul, eu una lăsând la o parte pentru moment noua mea îndeletnicire de a mânca sănătos. Mă rog, nu pot să spun că a fost nesănătos ce am mâncat, dar a fost destul de multă patiserie și dulce acolo. But… no regrets!!! :)))) Best breakfast EVER!

Siesta ne-am făcut-o pe drum spre Muzeul Picasso. Eram încă sub vraja serialului Genius pe care îl văzusem la începutul verii și, deși vizitasem colecția Picasso din Muzeul Ludwig din Koln în mai, mi-am dorit să văd și acest muzeu din Barcelona, special dedicat artistului. Citisem că a fost deschis în 1963, când Picasso încă trăia, de către Jaume Sabartés, prietenul lui, și conține cea mai mare colecție de tablouri și sculpturi create de el.

Dar, pe cât de mare mi-a fost dorința de a-l vedea, pe atât de mare a fost dezamăgirea. Pentru că, deși colecția începe promițător cu o mulțime de tablouri din perioada de început, de dinainte de 1900, apoi apar doar câteva din fiecare perioadă distinctă a lui Picasso (perioada albastră, roz, etc), iar unele perioade lipsesc cu desăvârșire, plus că există doar vreo două din tablourile lui cele mai faimoase. Mai multe cred că văzusem în Koln. Ba la un moment dat am crezut că ne-am și pierdut un pic, pentru că întreaga colecție era cumva organizată pe săli și cronologic trebuia să urmezi o anumită înșiruire a sălilor, dar la un moment dat s-a rupt șirul. Am învârtit broșura pe toate părțile, am încercat să ne dumirim unde greșisem, dar de fapt nu era din cauza noastră, ci pentru că o perioadă semnificativă din viața lui lipsește cu desăvârșire acolo, nu există niciun tablou și nicio altă formă de artă (Picasso a creat și obiecte de ceramică, sculpturi, desene, schițe, etc).

Am plecat de acolo cam dezamăgiți, plătisem câte 12 euro pentru nu mare lucru. Am continuat cu un free tour, cum îmi place mie. În mod normal îmi plac ghizii localnici și sunt un pic dezumflată atunci când apare un englez sau american mutat acolo de x ani care s-a angajat ca ghid turistic, însă de obicei sunt foarte buni și îmi trece repede dezamăgirea.

De data asta ghidul nostru a fost Patrick, un britanic căsătorit cu o catalană și mutat în Spania de mai mulți ani. Mi-a plăcut mult de el și ne-a povestit o mulțime de chestii interesante plimbându-ne din Piața Catalunya prin cartierul gotic până aproape de port (acolo s-a încheiat turul). Păcat că nu am genul acela de memorie care să rețină absolut totul ca un burete, fără să noteze nimic, astfel că multe informații, chiar dacă mi s-au părut super interesante la fața locului, s-au pierdut. La primele free tour-uri la care am fost mi-au notat una alta pe telefon, dar e un proces destul de complicat, dat fiind că ghidul tace doar când ne deplasăm de la un loc la altul, iar atunci trebuie să fiu atentă să nu intru în cineva sau să mă calce vreo mașină, nu să stau cu ochii în telefon. Și dacă scriu în timp ce vorbește, de cele mai multe ori pierd jumătate din ce spune. Uf, grea treabă.

Mi-aduc aminte multe lucruri, totuși, doar că în frânturi. Știu că am fost foarte impresionată de cea mai veche zonă din cartierul gotic, unde încă mai găsim pietre din perioada romană în zidurile clădirilor, unde ușa moscheii este atât de mică încât abia te poți strecura pe ea (nu întâmplător), unde ne-a povestit povestea paellei și de ce în fiecare joi paella este obligatoriu una dintre opțiunile din meniurile oferite de restaurante la prânz – are legătură cu ceva tip foarte dur care mergea prin țară și, dacă întra într-un restaurant joia și nu avea paella, dădea foc la baracă – sau ceva de genul acesta sper să fi reținut bine povestea, am încercat să o găsesc online ca să mă asigur că e așa, dar nu am reușit. Deși, acum că mă gândesc, e posibil să fie doar o legendă. Ce nu este o legendă, însă, este că paella se gătește mereu la prânz și că seara în niciun caz nu trebuie servită paella, căci cu siguranță nu este proaspătă, ci încropită din resturile rămase de la prânz, o practică pe care unele restaurante mai necinstite o practică. Așadar, mare atenție!

Patrick ne-a arătat prin cartierul gotic o mulțime de locuri ascunse pe care, dacă te plimbi de unul singur pe acolo, nu le observi sau, dacă le vezi, nu știi ce reprezintă. De aceea cred că e foarte fain să mergi cu ghid sau un free tour din acesta dacă vrei să afli mai multe despre țara și orașul pe care îl vizitezi, despre oameni, tradițiile și cultura lor, ce le place să facă, ce nu le place, șamd.

Nu sunt și nu voi fi niciodată adeptul excursiilor turistice în care umbli legat de un grup cu ghid tot timpul de parcă ai fi o turmă de oi. Pur și simplu nu sunt pentru mine treburile astea, vreau să fiu liberă și să îmi planific timpul exact așa cum vreau și să descopăr singură și în ritmul meu, uneori mai alert, alteori mai lent, plus că nu suport aglomerațiile, iar într-un grup mare m-as simți mereu sufocată. Însă, ca să nu treci ca gâsca prin apă, cred că e ideal să mergi la un tur de 1-2, maxim 3 ore în care să beneficiezi de cunoștințe pe care nu ai avea cum să le afli altfel decât dacă ai petrece săptămâni întregi făcând research pe internet.

Când am încheiat turul deja se făcuse foarte cald, eu fiind îmbrăcată un pic mai gros căci plecasem de la hostel pe întuneric, înainte de răsărit. Deși cartierul gotic e destul de mic, țin minte că am căutat o grămadă un restaurant unde să mâncăm la prânz, bătând străduțele întortocheate de câteva ori încercând să găsim cea mai bună variantă. Multe aveau meniul afișat afară, așa că era ușor să vedem dacă ceea ce ofereau era pe gustul și buzunarul nostru, atâta doar că nu prea nimeream. Acolo unde prețul era ok, nu îmi plăceau felurile (erau ok, doar că eu sunt mai mofturoasă la mâncare) și, acolo unde îmi plăceau felurile, era prea scump. Clasic, nu?

Am găsit până la urmă un locșor micuț care chiar a fost drăguț. Nu așa de fain ca cel din Gracia, dar mâncarea a fost bună și am primit și un brownie foarte bun ca desert. Nailed it! Dă-mi un brownie și m-ai făcut fericită toată ziua!

După masă am mai luat o dată cartierul gotic la pas, ca să pot fotografia în voie (când ești la free tour nu prea ai timp de asta). Am găsit și un magazin Patagonia în care am intrat, însă avea mai mult produse de pescuit și din categoria outdoor, mai puțin chestii de munte.

Cartierul gotic este cel mai vechi din Barcelona și are un farmec aparte. Păcat că, din cauza asta, este și unul dintre cele mai aglomerate zone turistice, astfel că e destul de greu să faci poze artistice acolo cu așa mulți oameni în toate direcțiile. Probabil că cel mai bine este să vii aici la răsărit, să faci poze când încă nu e mai nimeni pe străduțele înguste.

Locul meu preferat în cartierul gotic este faimoasa cafenea 4 CATS, pe are  Picasso obișnuia să-l frecventeze și unde fuma opium. Și nu doar Picasso i-a trecut pragul de nenumărate ori, ci și Gaudi sau alte somități ale acelor timpuri. Am intrat înăuntru să admir un pic (arăta extraordinar!) și să încerc să fac o poză, dar n-am apucat să stau prea mult, că m-au și dat afară pe ușă pentru că nu eram client :)))) Oh, well, at least I tried!

După ce am considerat că ne-am plimbat suficient prin Cartierul Gotic, ne-am dus un pic în port, unde ne-am plimbat pe Rambla del Mar, după care ne-am dus și pe La Rambla un pic.

Este un bulevard foarte frumos, și-mi aduc aminte că la Free Tour Patrick ne-a spus că pe acolo era odată, de mult, un râu folosit de oameni pe post de toaletă publică (fun fact, just fyi), dar, din păcate, este plin de kitschuri, de restaurante exagerat de scumpe, fără motiv, și, fiind așa faimos, și de hoți de buzunare, așadar, atenție. Geanta/rucsacul în față și nimic în buzunarele din spate ale pantalonilor.

De pe Rambla ne-mutat în El Raval, cartierul alăturat despre care citisem online că este interesant de văzut pentru farmecul aparte, dar cred că, fie nu ne-am dus noi unde trebuie, fie ne-a scăpat ceva, căci nu ne-a plăcut deloc. Am găsit o zonă cu multe magazine de chinezării, oamenii ușor dubioși și, per total, un loc din care n-am vrut decât să plecăm mai repede, în niciun caz unul care să simt că merită descoperit.

De acolo aveam în plan să mergem să vedem Fontana Magica, dar aflasem de la Cosmin că singura seară în care am fi putut-o vedea fusese prima, dar o ratasem cu brio, și noi și ei. Eu îmi notasem de pe internet că este spectacol marțea la ora 19, dar cred că am găsit greșit sau nu mi-am notat eu bine. Fântânile funcționează destul de des în timpul sezonului de vară, dar în rest spectacolul de lumini și muzică este mai rar.

Ca să ne înecăm amarul, ne-am îndreptat spre Vertic, un magazin montan pe care îl ochisem din prima, dar la care nu ajunsesem încă. Iar acolo mi-am găsit pierzania. Căci asta este acest magazin, tărâmul pierzaniei! Dacă până atunci rezistasem cu stoicism, acolo am făcut-o lată. Am admirat pioletul de lemn pe post de mâner de la ușa de intrare, după care m-am lăsat ademenită de hainele de munte atât de frumoase ca un câine de mirosul de carne: La Sportiva, Salewa, ce vrei și ce nu vrei, și prețurile… pe măsură.

De la începutul vacanței spusesem că aș vrea să încerc să-mi găsesc o pereche de pantaloni și un tricou. Tricou găsisem deja, dar la capitolul pantaloni toată viața am stat prost. Mie toți pantalonii îmi sunt scurți. Toată viața am fost ”omul cu pantaloni scurți”, și nu e cel mai distractiv lucru din lume. Aura avea niște pantaloni Simond de la Decathon de un albastru superb, i-am probat și eu în cartierul gotic, scurți. În unul din magazinele din Torla găsisem, tot așa, niște pantaloni super faini, scurți.

Așa că atunci când am ochit un pantalon Salewa care am știut din prima că o să-mi vină, nu i-am mai dat drumul. Problema e că s-a lipit de mine și o bluză în același timp, și apoi stai în cabină juma de oră și gândește-te, doamne, cât de frumoase sunt și de bine îmi vin, dar cât de scumpe suuuunt!!! Dilema vieții! Am încercat chiar să le căutăm online să vedem dacă nu le găsim reduse pe undeva, aș! Nimic. Am stat în total o oră acolo pendulând între mi le iau, nu mi le iau. A, ba am vrut să-mi iau chiar și un rucsac. L-am și probat, nu mai știu acum de ce nu l-am luat și pe ăla până la urmă, ca să fi făcut o gaură serioasă în buget (nu că nu era deja destul de mare de la pantaloni și bluză), dar cu cele 2 achiziții m-am hotărât și am ieșit cu ele pe ușă. Plătite, desigur :))))) Cu banii mei munciți pe brânci. În viața mea nu dădusem atâția bani pe o bluză sau un pantalon, dar iată cu uneori banii pot cumpăra fericirea :)))))

După ce am ieșit, am văzut vis-a vis și magazinul Grifon, tot cu echipamente montane. Este o marcă spaniolă de calitate din câte mi-am putut da seama, și am văzut și acolo o geacă galbenă to die for, dar am decis să nu mor încă și nici să nu sărăcesc cu totul, așa că am rezistat tentației și am ieșit la fel de repede precum am intrat.

Ne-am îndreptat apoi spre hostel cu pași mici, căutând un restaurant la care să mai mâncăm un tapas, ceva. Am trecut pe lângă gară, după care am continuat pe jos ghidându-ne după lista de restaurante top rated de pe google maps. Am găsit ceva chiar drăguț pe o străduță laterală, unde am mâncat un tapas, dar iarăși n-am fost noi extrem de mulțumiți. Se pare că restaurantul din Gracia va rămâne etalonul nostru. A, ca să nu mai vorbim de cel de la hotelul din Torla, acolo chiar a fost un vis frumos.

Însă barcelonezii au mâncare foarte bună, nu am cum să mă plâng. Cred că de fapt întreaga Spanie, din câte știu eu. Nu cred că aș avea de suferit pe nicăieri.

3 octombrie 2018

Ultima zi în Barcelona. Nu mai aveam mult timp la dispoziție, nici măcar o zi întreagă, pentru că zborul era la ora 22 și noi trebuia să plecăm spre aeroport cu vreo 3 ore înainte, dar mai aveam 2 atracții pe listă și timp de o plimbare între ele. Eram foarte încântată, habar nu aveam ce întorsură îngrozitoare avea să ia această zi.

Citisem tot așa, pe net înainte, că ar merita o vizită Mercat Fira de Bellcaire Els Encants. Și, cu gândul la piețele de vechituri din Franța, m-am gândit că poate găsim ceva mic și vintage sau pur și simplu căscam gura și facem poze.

Dar s-a dovedit un fail total. În afară de faptul că am găsit ceva înfiorător, un fel de Bucur Obor, dar mult mai groaznic, cu imigranți care vindeau chestii furate (sau cel puțin provenite din surse dubioase) pe cearșafuri întinse pe jos sau tarabe cu cele mai mari junkuri găsite te miri unde. Erau și câteva magazine mai normale, la etaj, de genul celor din depozite, mă refer, cu diverse jaluzele, lustre sau covoare, dar, per total, după ce am dat o raită să ne lămurim despre ce era vorba, nu am știut cum să fugim mai repede. Ce poze? Mi-era și frică să scot aparatul acolo, ca să nu vorbim că nu era nimic artistic de pozat.

Și uite așa am ajuns într-o zonă total la mama naibii, de unde a trebuit să mergem pe jos pe căldură printr-o zonă relativ pustie, iar nouă ne era foame. Ei, găsește un restaurant aici, dacă poți, dar să mai fie și top rated pe google maps. Good luck with that! :)))

Până la urmă ne-am orientat către altă zonă, pe lângă Muzeul Picasso, unde, după câteva căutări, am nimerit un restaurant cu meniu într-o piață micuță. Chiar mi-a plăcut zona. Mâncarea a fost și ea ok, dar totul a rămas o amintire estompată din momentul în care am pus mâna pe telefon.

Am dat să o sun pe mama. Nu mai vorbisem de vreo 2 zile și am zis să văd ce face. Sun, dar telefonul este închis. Mi se pare foarte ciudat, pentru că ea niciodată nu-și închide telefonul, și mi se activează sentimentul că ceva nu este în ordine, pe care îmi dau seama că îl am de câteva zile. Mă uit și pe whatsapp, și văd că ce i-am scris cu o zi înainte era încă necitit. A fost suficient cât să o sun pe mătușa mea să văd ce se întâmplă.

Ce a urmat mi-a confirmat unul dintre cele mai groaznice coșmaruri. Și acum când îmi amintesc îmi transpiră palmele și respir din ce în ce mai precipitat.

Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare, că cineva mi-a tras covorul pe care stăteam, că mi-a dat cineva cu ceva în cap, nici nu știu cum să zic. Am început să plâng în hohote și în jurul meu nu mai conta nimic.

Mama mea era spitalizată din cauza unei probleme cu care se lupa de 1 an, iar eu nu am știut nimic despre asta tot timpul ăsta. Nu-mi amintesc să fi fost în viața mea mai speriată, poate doar în unul sau două momente. Era cea mai groaznică veste pe care o primeam în ultimii ani. Nu, ever. Și nu eram acolo lângă ea, eram atât de departe, și nu puteam face nimic. Mă simțeam neputincioasă și tot ce voiam era să mă teleportez la Galați.

Cu greu îmi amintesc cum am ajuns de acolo la Sagrada Familia. Știu doar că am luat un autobuz de undeva. Ne uitasem dinainte că e un autobuz care ne duce aproape și reperasem de unde trebuie să îl luăm, și Adi m-a dus în stație.

Nu puteam să mă opresc din plâns. Plângeam, apoi reușeam să mă calmez un minut, după care o luam de la capăt. Mi se părea că trăiesc un coșmar și cred că am și încercat să scutur din cap să mă trezesc (uneori funcționează când visez ceva urât și reușesc să realizez că nu e realitate). Dar acum era realitate. Realitatea mea. Și voiam să o neg, să dispară, să fac ORICE numai să nu fie adevărat.

Am ajuns la Sagrada Familia și numai chef de vizitat nu aveam. Așteptam ca mătușa mea să ajungă la spital la mama și să mă sune ca să vorbesc cu ea. Era stabilă, dar toată situația era total incertă și nu prea înțelegeam despre ce e vorba și cât de grav e. Acest monument extraordinar, de o frumusețe ieșită din comun și cu o istorie atât de frumoasă și încă vie, în acel moment nu îmi spunea nimic.

Am încercat să mă calmez, mi-am adus aminte cum mamaia (bunica mea) îmi spunea mereu să merg să mă spăl pe ochi când plângeam, și am încercat să fac asta. Nu mi-a ieșit din prima. M-a pufnit plânsul imediat ce am ieșit. M-am mai dus o dată.

Interiorul bazilicii a fost singurul care m-a calmat un pic și liniștea de-acolo m-a făcut și pe mine să mă liniștesc cât să admir minunea.

Alesesem ora 16:45 pentru această vizită pentru că citisem online că în jurul orei 17 e cel mai bine să intri în Sagrada Familia, pentru că atunci intră razele soarelui oblic prin vitraliile colorate (evident, ora diferă în funcție de anotimp) și efectul este magic. A fost cam singura chestie citită online care chiar a fost de ajutor. Căci a fost, realmente, o magie.

Când am ieșit de acolo, în sfârșit am primit și telefonul pe care îl așteptam cu sufletul la gură. Am vorbit câteva momente cu mama, iar vocea ei suna normal, ceea ce m-a liniștit. Apoi am intrat în magazinul de suveniruri și i-am luat o sacoșă pliabilă și o cârpită de șters ochelarii, ambele cu vitraliile colorate din bazilică și cu inscripția Sagrada Familia. Căci familia este cel mai sfânt lucru de pe lume.

Am pornit apoi spre hostel, unde ne-am reunit cu  Aura și Cosmin și am preluat bagajele, după care ne-am îndreptat spre aeroport. Un zbor de noapte ne-a adus înapoi pe tărâm românesc, unde am ajuns târziu, pe la ora 2. Aventura noastră spaniolă se încheiase și îmi oferise atât de multe lucruri frumoase. Încheierea însă mi-a dat o piatră pe inimă. De aceea mi-a fost și foarte greu să scriu despre această vacanță, căci știam că voi retrăi experiența, finalul fiind, pentru mine, mereu umbrit de această veste greu de dus în spate. Sper că timpul va estompa amintirea neplăcută și vor rămâne doar celelalte, care sunt atât de prețioase. Sau poate că viața asta înseamnă, și trebuie să acceptăm că fără momentele grele nu am putea aprecia pe cele fericite. Acum, după aproape 6 luni, lucrurile sunt mult mai așezate, mama este ok (nu 100%, dar oricum, e bine), și sper ca lucrurile să fie liniștite pe viitor. Sănătatea e atât de importantă… Pentru a nu încheia într-o notă tristă, aș vrea să fac un mic rezumat al impresiei mele despre Barcelona.

Trebuie să recunosc că, dacă nu ar fi fost clădirile lui Gaudi, mi s-ar fi părut un oraș oarecare, ce nu ar merita neapărat vizitat, în opinia mea. Gaudi a transformat total fața orașului, devenind încet încet unul dintre cele mai vizitate orașe din lume. A fost mult prea aglomerat pentru gustul meu, așa cum și anticipasem prea bine, dar nu am dreptul să mă plâng, până la urmă și eu eram acolo, și eu sunt parte din aglomerație. Nu pot să nu mă gândesc, însă, din nou, așa cum mă trezesc filozofând de fiecare dată când mă lovesc de o astfel de experiență, că trebuie să existe soluții pentru a gestiona această masă de turiști pentru ca oamenii să aibă o experiență mai plăcută atunci când vizitează orașe atât de faimoase. Poate taxe mai mari, poate limitarea numărului de turiști, nu știu exact ce ar fi mai bine și cum s-ar putea implementa, văd că diverse orașe deja încep încet încet să încerce să aplice diverse metode, acum… să vedem ce se va reuși. Eu, una, sunt nerăbdătoare să văd rezultatele.

Pe de altă parte, Barcelona a fost cam ultimul oraș aglomerat de pe lista mea de must-see, îmi doresc de aici încolo cât mai multe vacanțe aproape de natură, fie că e vorba de munte, mare sau alt tip de natură, iar cele urbane, pentru că mai am dorințe și la acest capitol, vor fi mai rare și vor urmări mai degrabă zone rurale sau, cel mult, orașe mai mici. Cel puțin așa simt acum. Am o listă întreagă de idei, numai timp și bani să fie :)

The end

[ozana2599-blog]

România: M. Baiului – Clăbucetul Azugii

Dacă ar fi să descriu în doar câteva cuvinte această tură ar fi: Munte micuț, Bucurie imensă! Extaz maxim!

A fost cea mai frumoasă și spectaculoasă tură pe zăpadă din sezonul de iarnă 2019-2020! Am primit atât de multe surprize și de bucurii încât, și acum când îmi amintesc, simt inima cum explodează, darmite atunci! Și când mă gândesc că era cât pe ce să nu ne ducem!

După tura nu foarte reușită pe Postăvaru cu care debutase anul eram un pic dezumflată. Voiam să mă bucur de iarnă, de zăpadă, dar eram conștientă că aveam un pic de antrenament de recuperat și trebuia să mi-l construiesc treptat.

Dacă pe fratele Clăbucetul Taurului mai fusesem de vreo 2 ori, pe Clăbucetul Azugii, niciodată. De iarna trecută îmi venise ideea să facem o tură acolo, dar cumva atunci nu ne-a ieșit. Anul ăsta mi-am adus aminte de plan văzând o tură pe skiuri a lui Radu pe care o făcuse pe acolo și m-am pus pe studiat harta. Am căutat să planific un circuit, cum îmi place mie, și atunci am zărit un nemarcat ce mi-ar rezolva problema, pentru că nu există o buclă complet marcată care să treacă prin Clăbucetul Azugii. Dar, cu o urcare de la Păstrăvărie pe bandă albastră și apoi o coborâre de la Stâna Clăbucetul Azugii pe Piciorul Cenușeroaiei până în drumul forestier Limbășel marcat cu triunghi albastru, țac pac se făcea de-un circuit!

Zis și făcut! Să mergem! Vremea se anunța bună, dar, când se făcu vineri, am constat că e … PREA bună! Un cer senin fără niciun nor se prognoza pe toate site-urile și pentru mine asta e moartea pasiunii. Stingerea flăcării :))))))

Dacă am vreodată de ales între două locații, una pentru care se anunță cer senin fără niciun nor și alta pentru care se anunță soare cu un pic de nori, întotdeauna o să o aleg pe a doua. Pentru că cerul senin fără niciun nor nu are nici cel mai vag farmec.

Sigur, nu o să mă plâng, Dacă e cer senin și am o singură variantă, doar n-o să stau acasă pe motivul ăsta, așteptând ca baba pe făt frumos să vină pe-un cal alb până la nouăjde ani (ca-n pozele alea de apare un schelet pe o bancă și scrie jos: așteptând bărbatul perfect :)))). Decât să mă plouă, mai bine să mă bată soarele în cap. Pe principiul ăsta am mers și acum, chiar dacă am stat în fața calculatorului cu prognoza deschisă pe toate site-urile de meteo posibile și posibile, răzgândindu-mă și răs-răsgândindu-mă de 7 ori. Dar, Doamne, ce bine că până la urmă am decis să mergem!

Cum am ajuns în Azuga, am fost șocați de cât de multă zăpadă era încă de pe străzi. Troiene! Știam că ninsese mult toată iarna, iar ultima ninsoare fusese chiar cu câteva zile în urmă. Nu am idee de ce nu ne-am luasem rachete, dar aveam să regretăm cu vârf și-ndesat un pic mai târziu.

Am parcat la parcarea mare din capătul capătului, de la Pârtia Cazacu, pentru că pe drumul forestier de pe valea Azugii este interzisă circulația. De acolo din parcare am luat-o pe jos pe o scurtătură și am ajuns în doar câteva minute la startul traseului, la Păstrăvărie, unde se întâlnesc văile Azuga și Limbășel. Am găsit acolo o mașină și doi bărbați ce tocmai plecau pe niște schiuri scurte pe Valea Limbășel. Am fi parcat și noi acolo, dar ne era frică să nu ne luăm vreo amendă din aia de plângi în pumni și parcarea unde am lăsat noi mașina chiar nu a fost exagerat de scumpă și nici nu era departe. Eu zic c-am făcut alegerea cea mai bună.

După un început cam ciudat (cred că s-a marcat un pic aiurea acolo), am intrat în linie dreapta pe Culmea Clăbucetului Azugii, prin pădurea care m-a surprins din prima sută de metri. Inițial n-am știut ce se întâmplă. S-a auzit un sunet ca un fel de mini avalanșă îndepărtată și m-am uitat repede stânga dreapta să văd de unde vine. Când colo,  un nor de zăpadă se cobora cu viteză de la 20-30 de metri, curgând vertical din brazii înalți, ce aveau coroana mult deasupra solului.

După ninsorile din ultima vreme care îmbrăcaseră toți brazii într-o mantie groasă de zăpadă, acum că era soare și destul de cald, începuseră să se scuture.

Era absolut incredibil de frumos! Am încercat să fac poze, dar totul se întâmpla extrem de repede și, dacă nu erai pe fază fix atunci, ratai momentul la mustață.

Nici nu începusem bine traseul și deja aveam parte de surprize! Fenomenul se repeta o dată la câteva minute, făcându-mă de fiecare dată să mă opresc și să încerc să-l surprind, dar cu aproape 0 succes. Încet încet a devenit parte din fundalul sonor și am continuat să urcăm pe această muzică panta ce adesea era destul de abruptă, sperând să nu se scuture vreun brad mare fix peste mine, căci m-ar fi făcut om de zăpadă! De câteva ori a trebuit să mă feresc, însă, dar, din fericire, nu m-am trezit îngropată, brazii cei mari reușind să mă cruțe.

Cu distracția aceasta nici n-am simțit foarte greu urcușul, deși a fost susținut o bună bucată de vreme. În pădure nu era zăpadă foarte adâncă și am putut înainta ok, dar, când am intrat pe o porțiune un pic mai lină, am ajuns brusc în winter wonderland.

Zăpada a devenit deodată adâncă, și noi ne scufundam uneori chiar și până la genunchi. Toți copacii erau tapetați cu zăpadă ce fusese aruncată de vânt pe trunchiuri și acolo rămăsese, de parcă cineva îi împroșcase cu ipsos. Era un peisaj neatins de om, pentru că ninsese cu doar 2-3 zile înainte. Doar o vulpe trecuse pe acolo, de fapt urcasem pe urmele ei până acolo și, nu știam noi încă la acel moment, aveam să continuăm pe urmele ei până la finalul turei.

Aceasta a fost a doua surpriză a muntelui. O pădure atât de frumos ornată de iarnă demult nu mai văzusem. Făceam poze în continuu și zburdam de colo colo ca un copil. Mă rog, atâta cât se poate zburda pe o zăpadă în care te cufunzi la fiecare pas :)

Apoi a urmat încă un urcuș destul de susținut, iar când am ieșit din pădure… atunci a fost explozia maximă. Oriunde ne uitam era ceva absolut incredibil. Copacii încărcați de zăpadă, pulvărul neatins, în urma noastră Bucegii se înălțau deasupra tuturor, iar cerul…. Cerul, de unde se anunța fără nici un nor, dansa cu cețurile, care nu stăteau locului nicio clipă.

Am simțit că-mi iese inima din piept de bucurie! Aparatul nu mai făcea față la cât de repede apăsam pe buton. Nu știam ce să pozez mai repede, unde să mă uit mai degrabă. Bucegii, Piatra Craiului, Neamțului, era o nebunie! Cum, oare, să avem un asemenea noroc!?!?! Nici un moment nu visasem la așa ceva! Nici prin cap nu-mi trecuse un asemenea scenariu! Iată-ne aici, pe acest munte micuț și pe care nu-l bagă mai nimeni în seamă, trăind aceste momente extraordinare și având în fața ochilor acest peisaj fantastic!

Însă, pe cât se făcea mai frumos peisajul, pe atât mai greu ne era să înaintăm. Zăpada era din ce în ce mai adâncă, iar noi ne scufundam uneori până peste genunchi. Nu mereu, însă, când se scufunda brusc un picior așa, tare multă energie se consuma. Eu ca eu, nu puteam să mă plâng, dar Adi făcea toate urmele, și era sleit de puteri deja, iar noi eram abia la începutul urcării de dincolo de pădure.

A fost greu! Extrem de greu! Doamne, ce bune ar fi fost niște racheteee!!! Începusem chiar să ne gândim dacă mai era realist să facem bucla plănuită. La cât de mică e, acum devenea din ce în ce mai puțin probabil că o vom putea duce la capăt. Eu însă mă încăpățânam să cred că e posibil! Știu că e ușor când nu ești tu cel care face urme, dar timpul era încă de partea noastră, totuși.

La un moment dat, ca să se mai odihnească și el, am trecut eu în față să fac urme. Am zis că nu-i adevărat ce greu era!! Dar m-am ambiționat să stau în frunte cât mai mult. Am tras eu ce-am tras, dar după ceva timp cursese toată Dunărea de pe mine. Aia e muncă, fratele meu, nu glumă! Dacă vrea cineva să slăbească, îi recomand acest full-body workout :))))) Pleci de-acolo fără 5 kile minim! :)))))

Când Adi a trecut din nou în fața mea, am încercat să-l încurajez spunându-i că odată ce ieșim din culoar, cred că zăpada va fi spulberată și înghețată și vom putea înainta mult mai ușor. Ieșisem din pădure, dar încă mai aveam brazi în laterale, ceea ce crease un fel de culoar – nu ești nici în gol alpin, nici în pădure, lucru care favorizează acumulări mari de zăpadă ca într-un șanț, adusă și depusă de vânt.

A fost cea mai lungă, cea mai grea, dar și ce a mai frumoasă urcare. Am făcut de 2-3 ori mai mult decât în mod normal, dar și peisajul a fost… o minune! Am făcut extrem de multe poze, pur și simplu nu mă puteam stăpâni. Bucurie maximă!

Și, așa cum bănuisem, imediat ce am lăsat orice brăduț în urmă și am ieșit în golul alpin desăvârșit, troienele au fost înlocuite de un strat de zăpadă subțire, șlefuit de vânt, în care piciorul nu intra decât un centimetru sau chiar deloc pe alocuri, fiind înghețat. Iar pe vârf am zărit și un petic de iarbă, chiar.

Încă o privire în urmă spre Bucegi

Am dovedit coborârea destul de repede, singurul obstacol fiind pârâul pe care a trebuit să îl traversăm la final pentru a intra pe drumul forestier. Tocmai ușor n-a fost, căci nu erau pietre puse în apă pe care să poți păși. Am găsit noi o variantă cu chiu cu vai până la urmă, dar bineînțeles că mie mi s-a dus al doilea picior un pic la pescuit la ultimul pas. Clasic!

Pe drumul forestier am băgat un strop de viteză, chiar dacă eram un pic obosită, nu de alta, dar Ana și Marius aveau de prins un tren pentru care cumpăraseră deja bilete, așa că a devenit o cursă contra cronometru. De la Păstrăvărie am zbughit-o repede spre parcare, am urcat și ultimul delușor, și țuști toți 4 în mașină, cu care am gonit apoi la gară. Am reușit să ajungem chiar cu vreo 15 minute înainte să ajungă trenul, suficient timp să îl prindă. Misiune îndeplinită! :D

Noi am mai oprit apoi în Sinaia, unde am luat masa, după care am luat lungul drum spre casă. A fost aglomerat, ca de obicei, dar cine avea să se trezească a doua zi fără ceas? Plus că, după așa o zi, traficul e un pic mai ușor de suportat.

Tura asta a fost o nouă dovadă că orice munte are surprize, orice munte, oricât de mic sau neînsemnat ar fi, îți poate aduce bucurii greu de cuprins în cuvinte, orice prognoza de cer senin poate să ascundă o nebunie de cețuri care schimbă complet peisajul. Sigur, asta poate se întâmplă o dată pe an, dar și atunci când se întâmplă…. e ca și cum ai vizita raiul pe pământ!