impetuoustoperpetuity

[impetuoustoperpetuity]

Remission

To the sound of the drum

Of her own heart she pranced

In the darkness of rooms

She hid in for a dance

And for fear of the company

That she adored

She locked up and made do

In a way she could soar

On a mental plane, different,

Dimensions away

Staying scared that she'd find

What she buried one day

All the pounding, resounding,

A heavy migraine

All the thieving, deceiving

Lies covering pain

She built walls to defend

What she hadn't yet built

A facade of a persona

That she would fill

In hopes that one day she

Might be worthy of love

She sat, patiently waiting,

Praying to the above

Had she known, all this time,

That she wasn't alone

She had herself to love

And so much she had grown

Had she known, all this time

All that there was to give

She'd have started by giving

Herself the reprieve

[impetuoustoperpetuity]

Liquid fire

Liquid fire fuels my veins

Ignites the rage to which I cave

For seconds must pulsate away

So hard as to unlock the chains

Liquid fire fuels my veins

And all the seething rage I feel

Have turned me into solid steel

The kind that doesn't bend nor kneel

[impetuoustoperpetuity]

Just a Chapter

The rhythm is a fabrication

For all the words that skipped a beat

The sentences, their altercations

All in a rush to stomp their feet

A structured mess, in unity

Will shout until infinity

To build a text so well defined

It makes the heavens lose their minds

But books have been corrected

And the censorship prevails

The words have been deleted

And, with them, all they entail

[impetuoustoperpetuity]

Homeland (Iraq Year Zero): A Commentary

Navigating your way through Homeland (Iraq Year Zero) (2015) is a very emotionally complex experience. Essentially, the film makes you feel like you’re completing a puzzle. The shaky camera, the home video style, and the rough cuts all make for a very raw final product. In this way, Abbas Fahdel ensures complete immersion, so much so that you’re not merely completing a puzzle as much as you feel like you, yourself, are a part of what’s being built gradually, insidiously, and surely. Suspension of disbelief no longer holds true in this documentary. This is reality. This is raw, and you can’t look away no matter how much you tell yourself it’s just another tale of fiction. Acquiescence and empathy become our only possible responses.

The movie follows a family through its experiences leading up to the invasion of Iraq by American troops, up until after the repercussions can be detected nationwide. We realize how heavily the idea of war weighs down on the population, how children are taught and raised to address themes like death, violence and danger with ease – themes they cohabit with by force. As the movie progresses, tension rises, people stop making jokes about war, and they start showing signs of anger and discontent. What’s more is that we are there to piece the puzzle of events that give way to the same reactions of anger and confusion in us. We are, in effect, stuck in traffic with the driver that’s being sold bananas by someone who uses this as a sole means for survival. We are forbidden access to a familiar place that turned into a military base. We walk into a building that was bombed to rubble – a place that, in a distant past, could have been our workplace for the last 30 years (as was the case in the movie). The tragic occurrences of the killings echo throughout collective consciousness – in this chain of events, everyone suffers.

Despite all of this, people are trying to smile, people are pursuing their education, making food for their neighbors, playing out in the streets. As we peek into the psychology of the common folk, we soon come to realize that all they had been trying to do, despite the dire circumstances, is lead normal lives. The midst of the confusion is underlined by a faint glimmer of hope. Countless video portraits of people in and out of Hit (the city where the family lives) remind us to acknowledge the lingering traces of their humanity – the very humanity that keeps them alive and faithful, trying to piece their lives together again.

However, as it turns out, the puzzle is incomplete. Some pieces are mutilated, others are burning, and most are missing. As a member of the population, we realize we’re not being told the truth. We’re being swayed to the rhythm of macropolitical interests, but we have nothing tangible to hold on to. Figures on television influence us to pick sides, even textbooks used in school idolize Islamic leaders like Saddam Hussein. Multiple ideologies permeate, and we no longer know what to believe. As a natural response, people start pointing fingers (“It’s the Americans!”, “It’s the Baasists”, “We did this to ourselves!”, etc.), looking for answers as they gape into their televisions. Most of all, people can’t help but wish they didn’t have to live this way. As a result, these very people try to keep going, self-isolating, choosing silence, and waiting for destiny to run its course. Free will is no longer an option when it’s being held at gunpoint.

This documentary paints an accurate picture of what is often ignored in films about war. It sheds light on the reactions of the people living in the shadows of politicians that treat nations like playground for their interests. It sheds light on the collateral damage, and on the ongoing battle with psychological warfare – a self-propagating mechanism that stunts growth and induces paralytic fear.

The movie ends on a sad note, we are led to think it ends with the birth of a child. This symbolic rebirth of Iraq is soon interrupted by the death of another child. By analogy, it’s as if the Abbad Fahdi is hinting at the fact that the Iraqi are trying to live in an environment that systematically kills off all hope. Despite being a puppet state that imposes severe limitations, these horrors shouldn’t be forgotten. War not only breeds fear and hatred, and paralyzes people into inaction and hopeless complacency, it imposes a threat to culture. A powerful statement is made, particularly during the visit to the derelict film studio. “Take it out on the regime, but why must it affect culture?”, says one of the men as he walks around, disheartened by the piles of burnt film strips and materials. The invasion of Iraq becomes personal when it robs people of their souls. Their home becomes a no man’s land – the people are not encouraged to develop their culture, the strategic Americans neglect the idea of culture altogether for it is none of their concern, Iraqi political leaders run for the hills as the system is constantly threatened by collapse. In this misalignment, all that the people have left is their story and their losses. To whoever it may concern, it’s their last cry for help. In this cry there is despair, there is anger and confusion, but there is also hope – hope that one day this year zero that constitutes the invasion will not have been in vain.

[impetuoustoperpetuity]

Hold My Hand

Let the world twirl, let it rumble and tumble

Hold my hand, we won't fall

Let the winds flow, let the hurricanes blow

Hold my hand, we won't fall

Let the men wage their wars, let them stumble

Hold my hand, we won't fall

Let the waves crash, let them roar, let them thunder

Hold my hand, we won't fall

Let fires scorch, let them fume and consume

But together, we won't succumb

[impetuoustoperpetuity]

Voices of Silence

And in the midst of absolution

I have found cathartic bliss

I've sought the truth in prohibition

But it pranced, instead, so free

How does one penetrate so deep

In eyes that weep, and weep, and weep

How does one's smile pierce so hard

It makes the devil drop its guard

You needn't say a word, my love

The spark within is felt from miles

For those lucky enough to feel

It's nothing but a melody

The finest worldly symphonies

Cannot compare to the finesse

That, emanating from your being,

Raises shackles, breaks them free

You are the chant of liberation,

You are the cry of excellence

The eagle's screech, the exquisite

A trance of godly frequencies

I am so blessed to have been touched

By silence worth the highest praise

Because in your silence, my love

I've found the calmness I so craved

[impetuoustoperpetuity]

C

There's something so raw in you

Animalic and potent

It inheres in you and emerges

So eloquent

So tender, as the calm in

All my storms

It inheres in you, a vitality that

I can only adore

An anchor for the biggest waves

I sway, you sway

And together we merge into

A midnight tango

To the soundless waves of

An ecstatic trance

You sweet-hearted blessing

That I call mine

[impetuoustoperpetuity]

How many?

How many corneas' worth do you have

To reserve to the staring right into my psyche?

How many hands' worth can you save for me

So you can softly, indecently caress me?

How many legs' worth will you run to chase

Until you can join me in an ungodly embrace?

How many voices' worth will tunnel down

Through my ears so I revel in all that you crown?

How many ears' worth can you summon now

To listen to the stories that I make out?

How many taste buds's worth can you offer

To titillate all the surface I can muster?

How many light years will it take for you, love

To realize that you're a true treasure cove?

[impetuoustoperpetuity]

The Star

A sign I seek, of honesty

Avoiding the illusory

In vague encounters undefined

And strangers' smiles veiled and timed

In failures to uncover that

I came along the brightest star

It shines in darkness and in light

And brightens up my darkest nights

And the star whispered to me once

It carried me upon its beam

"You look so beautiful tonight"

And charmed the darkness out of me

And then came beauty, then came grace

It brought along with its embrace

And then came romance, then came depth

Every word delicate, select

My mind went on a trip, it seems

To moments that are dear to me

I cherish every touch, it seems

When I feel the star's beam on me

I sled along the glorious beam

I looked behind and, comforting,

The biggest sign I sought, I found

Was right there looking back at me

[impetuoustoperpetuity]

By the Way of the Wind

By the way of the wind

I was swept towards east

Where the mountains tower

Over human disease

By the way of the wind

In the swiftness of night

I fabricated dreams

And got lost in my mind

By the way of the wind

I was fuelled, I was pushed

To evade and to muster

The power to live and to prosper

[impetuoustoperpetuity]

Silent Night

In the dark of the night

We have summoned a fight

But our thoughts will have extinguished

The force of the plight

The heartbeat of the world

You can hear it unfurl

As we collectively pray

For a better world

[impetuoustoperpetuity]

Analiza picturii de Rembrandt Harmenszoon van Rijn, Filozof în meditaţie (1632)

Filozof în meditație face parte din lucrările de apanaj baroc care au fost pictate de către Rembrandt într-una dintre perioadele istorice cele mai prospere ale Olandei. Într-adevăr, situația din așa-numita Epocă de Aur a Olandei era caracterizată de o înflorire uimitoare a comerțului, a descoperirilor științifice și a artelor, printre altele. În contextul fluxului masiv de idei apărute o dată cu adoptarea reformei protestante, au avut loc o serie de schimbări la nivel social. Acestea s-au răsfrâns, până la urmă, și în artă. Stilul baroc a apărut drept o expresie a contrareformei, acesta fiind un semn de protest pentru doctrina a cărei popularitatea era notabilă, mai ales în cadrul apariției acesteia cu un secol înainte (în secolul XVI). Într-adevăr, arta baroc era încurajată și uneori folosită de către biserica catolică in Italia pentru propagarea credinței religioase. Astfel, din austeritatea protestantismului a derivat expresivitatea stilului baroc. Calitatea ornamentală a acestui curent artistic s-a tradus în mai multe medii (arhitectură, sculptură, pictura fiind doar una dintre acestea), deseori cu scopul de a impresiona. În această perioadă înfloritoare pentru pictura caracterizată de dramatism și în cadrul aceluiași secol al renascentismului, se vorbea despre talentul unor pictori vest-europeni precum Caravaggio, Rubens sau Velázquez. Însă, în Olanda, era mai larg răspândit protestantismul, iar subiectele picturale erau cu mult restricționate în comparație cu alte țări de pe teritoriul european. Deși stilul baroc se distinge la modul general printr-un rafinament și printr-o grandoare a parte, pictura în baza căreia am formulat acest comentariu este mai reprezentativă pentru arta olandeză din acea perioadă, care era mai temperată și mai austeră. Rembrandt a fost unul dintre pictorii cei mai reprezentativi ai acestui stil. Totodată, gruparea formelor într-o compoziție dinamică este o fațetă comună pentru majoritatea operelor efectuate în stil baroc, iar Filozof în meditație nu constituie o excepție. Am extras așadar câteva semnificații în baza elementelor compoziționale din pictură.

Un prim aspect notabil este ritmicitatea picturii care este redată, printre altele, de modul în care este pictată - soft and methodical brushstrokes simulate an appeal comparable to that of a distant hallucinatory daydream. Într-adevăr, nu putem distinge foarte clar accentele orizontale și verticale, în pofida unor urme vagi a existenței acestora. Ceea ce putem distinge, însă, este că punctele de maximă strălucire formează un cerc. Cu alte cuvinte, folosind un contrast valoric, Rembrandt scoate la iveală părțile iluminate de culori și de zone de alb învelindu-le cu ajutorul zonelor de negru într-o formă circulară. În nucleul compoziției, putem percepe acel cerc situat deasupra ușii subdimensionate, ceea ce ne ajută să ne formăm un reper. Elementele importante din pictură nu converg în sens centripet, ci în sens centrifug. Ele par să fie conduse în orbită de circularitatea compoziției în jurul acelui nucleu (simulând aparența unei roți care se învârte în sensul acelor de ceasornic). Câteva dintre elementele compoziționale sunt utilizate în generarea acestui efect dinamic. Acestea sunt plasate strategic de-a lungul linilor de forță verticale, fapt ce le conferă vizibilitate conform regulii treimilor. De pildă, poziționarea ferestrei și cea a scării spiralate pe acele linii de forță imaginare și verticale simulează un vârtej. Baza inferioară a scării ne conduce privirea către fereastră, privire care este de asemenea condusă de către o ușoară curbă a stratului de lumină prezent pe podea. Fereastra, la rândul ei, pare să fie aspirată în sus, acest efect fiind redat de gradientul de lumina ascendent care pare curbat înspre baza superioară a scării.

Mai mult decât atât, există aspecte care ne duc cu gândul la inferioritatea percepută a femeilor din acea perioadă. Amplasamentul personajelor este unul dintre aceste aspecte. Omul bătrân ne dă impresia de a fi prins în acest vârtej compozițional, acesta fiind unul dintre punctele stabile și statice din pictură. În partea inferioară din dreapta picturii, putem observa un tipar asemănător la nivel micro, însă vârtejul este alimentat de relația de complementaritate și de circularitate dintre femeie și focul pe care aceasta îl hrănește. Femeia este slab perceptibilă în condiția de luminozitate scăzută – este înghesuită în colțul cadrului, efectuând o muncă fizică (aceasta fiind denotată și de aspectul dinamic al acțiunii săvârșite). Bărbatul, pe de o altă parte, este reprezentat în mod foarte clar și vizibil sub aura luminii emanând din afara ferestrei, într-un spațiu vast și într-un punct de maximă strălucire – acest fapt îi conferă o oarecare importanță. Omul pare neclintit, angajat într-o sarcină de natură filozofică și/sau spirituală, aspirație la care femeile deseori nu aveau acces în acea perioadă istorică. Semnificația stabilității sale în poză conotă gimnastica mentală presupusă de filozofie – metaforic vorbind, dinamismul fiind mai degrabă lăuntric și legat de manipularea ideilor, se pretează reprezentarea fizică statică a acestuia. Astfel, putem distinge discrepanța dintre bărbat și femeie dată fiind redarea luminozității și folosirea contrastelor valorice, alături de redarea diferențiată a dinamismului în cazul fiecăruia dintre personaje. Totodată, contrastul de proporții dintre aceștia vehiculează mesajul conform căruia figura omului este mai impunătoare decât cea a femeii. Deși aceasta din urmă se regăsește în prim plan, pare mai mică și mai neînsemnată (nemaivorbind de faptul că aceasta este cocoșată și supusă unei obligații de natură fizică și că nu este menționată nici în titlul lucrării, fiind percepută mai degrabă ca o anexă a bărbatului).

Acest contrast de proporții are de asemenea un rol important în redarea spațiului. Femeia și bărbatul nu ocupă decât o proporție mai mică de 75% din pictură, iar aceștia sunt reprezentați în jumătatea inferioară, ceea ce îi permite observatorului să-și abată mai degrabă privirea asupra spațiului vast în care aceștia se regăsesc. Aceste personaje sunt pictate de asemenea pe o parte și pe alta a scării, îndrumându-ne înspre ceea ce se află în mijlocul lor. În afară de faptul că este o vagă reminescență a spiralei Fibonacci, scara este plasată astfel încât să ne ghideze privirea spre punctul de fugă cel mai semnificativ (și anume, spațiul negru întâmpinat pe scară). Nu putem percepe ceea ce se ascunde în acel spațiu negru, iar acesta devine un reprezentant al umbrei în care se ascunde misterul unui spațiu tridimensional. Calitatea dramatică a acestei picturi este augmentată de folosirea inteligentă a tehnicii clarobscur prin care Rembrandt ne oferă perspectivă în toate sensurile cuvântului – el ne ghidează percepția așa cum ar fi ghidată în viața reală (conferând realism picturii), ajutându-ne concomitent să generăm interpretări. Perspectiva liniar-geometrică este redată nu doar de folosirea umbrelor, ci de proporțiile treptelor – acestea devin mai mici pe măsură ce înaintează înspre linia imaginară din centrul orizontal al picturii. Inclinația ferestrei și a mesei la care stă bătrânul contribuie de asemenea la percepția perspectivei. Revenind însă la acel punct de fugă: Rembrandt ne ajută (printr-un contrast valoric și calitativ), să acordăm mai multă importantă luminii emanând din afara ferestrei. Mai întâi, percepem punctul de maximă strălucire reprezentat de acel geam. Apoi, privirea ne este încet ghidată spre principalul punct de fugă cu ajutorul perspectivei liniar-geometrice și a contrastului valoric. Din punct de vedere al culorilor, geamul este pictat într-o culoare vie, iar în restul picturii se folosesc variante desaturate și murdare ale acestei alegeri cromatice – ca și cum ne-ar spune că înauntru pătrunde doar ce rămâne, ca și cum oamenii nu ar avea acces la întreaga bogăție a luminii. Calitatea culorii de a fi una caldă simbolizează comfortul pe care lumina o conferă.

În propria-mi percepție, valoarea simbolică a acestui contrast servește drept mesaj, și anume acela că ideile (reprezentate aici de lumină) vor fi întotdeauna mai puternice decât avuția (obiectele materiale sau construcțiile umane precum casa în care se află cele două personaje). Din punct de vedere istoric, secolul XVII era caracterizat de proliferarea raționalismului și a secularizării, iar această primă interpretare a picturii concordă cu spiritul iluminist. Însă, o interpretare alternativă a acestei picturi ar putea fi aceea că forța spirituală și divină (simbolizată de lumina venind de afară) va fi întotdeauna mai valoroasă decât construcția umană. Produsul material uman – interiorul casei, reprezentată aici de culori sumbre – va fi așadar întotdeauna eclipsat de produsele cerești. De altfel, teoreticieni au adus în discuție posibilitatea extragerii acestei scene din Vechiul Testament de către Rembrandt. O altă idee demnă de mențiune este lipsa de obiecte materiale în cameră. Aceasta consolidează interpretarea religioasă a acestei picturii prin a conota ascetismul religios și nevoia de a se desprinde de ceea ce este tangibil și material pentru a se apropia de divinitate.

Calitatea lucrării derivă tocmai din mesajul puternic pe care-l vehiculează și prin dezbaterea pe care o invocă. Temele filozofice și cele dogmatice transced secolele, iar Rembrandt reușește să transmită aspecte referitoare la aceste teme vaste printr-o estetică bogată și realistă. Pictorul a marcat profund lumea artelor prin lucrările sale complexe și recunoscute la nivel internațional, iar interpretările acestei picturi au trecut prin lentilele a mai multor teoreticieni, și prin prisma a mai multor paradigme (fenomenologia, psihanaliza, etc.). Analiza acestora este o dovadă pentru natura diacronică a dezvoltării complexității minții umane. Deși arta a evoluat mult de atunci, trecând prin rococo, impresionism și alte curente treptat mai extravagante și mai avangardiste, analiza post-hoc a acestei picturi rămâne valoroasă și validează relevanța istorică ce-i a fost atribuită de-a lungul secolelor (pe lângă validarea calităților stilistice incontestabile care sunt o dovadă a genialității lui Rembrandt și o inspirație pentru generații întregi de pictori).

[impetuoustoperpetuity]

The Road That Leads Home

The tension has built up

In the safe place that I tore down.

I stirred the pot, and shut the lid,

And drifted far from town.

I wanted to escape,

Under the premise that I'm young,

Thinking that I could not stay

In that place for far too long.

And for some time I forgot that

I dreaded to return.

I longed for home and all the

Mixed feelings that it had churned.

[impetuoustoperpetuity]

Troubling Times

These people preached profanity

When it fueled class divide in their society

They seem to deserve tragedy

Furled up inside a bomb to counter bigotry

The same people call for sovereignty

In consensus towards acting responsibly

These people need some novelty

In the form of a remedy for poverty

Of thought.

[impetuoustoperpetuity]

Along the Peak

I've followed trails to neverland

Along the paths of the unknown

But none have taken me the mile

That I really needed to go

But in the midst of these crevices

Amongst the mist beyond these pines

There lies hope deep within the forest

Where time has not yet been defined

They shone brightly through tiny cracks

And reflected effortlessly

Onto the lakes and unto skies

The rocky glazing of these peaks

Let the sun sum the stance of life

In perfect balance led astray

Into these rapid, shallow waters

Led by the vestigial whirlwinds' sway

As there I'd never been so joyful

I had never been so peaceful

And I had lived a million moments

Compressed into the size of a peephole

The haunting shadows of the past

Had been excommunicated at last

All that remained was the erosion of

Excogitated plans

[impetuoustoperpetuity]

Le bouc émissaire

J'ai levé l'ancre,

J'ai tâché d'encre

Le coin de mon papier,

Pour exprimer,

En entièreté,

La nature de ma labilité.

Je suis devenu

Un condamné

Ma volonté est oubliée

Les perpétrateurs

Ont, peu à peu,

Perdu leur humanité.

Dans mes problèmes,

Il paraît que les autres

Ont retrouvé les leurs,

Mais au lieu de me protéger,

Ils m'ont battu

Sans contrecoeur.

Tel est le monde, la realité;

Ils agissent

Sans même y penser.

Ils victimisent sans cogiter,

S'abattant

Sans aucune pitié.

Dénaturé, tel est le monde

Qui succombe à des

Forces internes,

Étant partiellement à la merci

De leurs bourrasques

Émotionelles.

[impetuoustoperpetuity]

Defusing the Womb

"Mă întreb dacă, precum scriitorii ameţesc cerneala din stilou, mi-am ameţit fătul în nedumerirea mea, în neştiinţa mea de cauză. Un lucru este cert, eu am ameţit, de la sfaturi, de la griji, de la vârtejul responsabilităţilor care se abat asupra mea. De când mă ştiu, mi s-au impus interdicţii fără explicatii, mi s-au făcut promisiuni lipsite de acţiuni, mi s-au adresat vorbe lipsite de fundament. Iar acum, stigmatul îmi atârnă de picior precum un lanţ de fier, dar totuşi - să regret, să nu regret? Să fiu sau nu dezamăgită de mine însumi? Întreb pentru că este ceea ce văd în ochii părinţilor mei când li se atârnă privirea asupra pântecului meu bombat."

Piesa de teatru despre care este vorba ilustrează ceea ce nu am putut decât să scriu, dacă nu să trăiesc pe propria-mi piele. Îmi imaginez, însă, că astfel ar arăta discursul unei minore însărcinate - aşa cum mi-a fost transmis, de altfel, în acest spectacol.

Foreplay: înscenarea vieţilor a două minore naive până la momentul în care acestea dau naştere unui copil la o vârstă fragedă. În inocenţa lor, prietenii neserioşi ai acestora sunt sfinţi, părinţi lor neînţelegători, iar societatea, un teren de joc al cărui suprafaţa se subţiază dramatic în urma rezultatelor pozitive la testul de sarcină.

De-a lungul piesei, grija părinţilor se metamorfoza într-o iubire sufocantă şi în impunerea unor restricţii exagerate: "nu vei mai merge la şcoală după luna x - ne vei face de râs, nu ar trebui să te mai vezi cu ratatul acela", şi aşa mai departe. Colegii de la şcoală, în inflexibilitatea lor, recurgeau la batjocură în loc să-şi vadă de treabă. Cuvintele încurajatoare de la profesori, de pildă, se evidenţiau precum o lumină pâlpâitoare la capătul unui tunel.

Este uşor să presupunem că ştim ceea ce le trece acestor tinere prin cap, sau că ştim cum este să provii dintr-un mediu defavorizat în care poate lipsa de educaţie şi de resurse pot duce la consecinţe considerate umilitoare. În calitate de părinţi, de prieteni sau chiar de cunoştinţe, ne permitem să emitem judecăţi stabile într-o lume instabilă.

Nu sunt în poziţia să judec ce este bine şi ce este rău în ceea ce priveşte maternitatea adolescentă, însă câteva lucruri mi se par esenţiale de conştientizat: precum reiese din Foreplay, este mai important să ne centrăm pe sfaturile premergătoare şi ulterioare unui comportament, nu de învinovăţirea oamenilor o dată ce credem că o greşeală a fost comisă. Inegalabilul suport parental este un element mai valoros decât ne-ar plăcea să credem. Simpla prezenţă, însă, nu este de ajuns. Copiii şi adolescenţii trebuie să înţeleagă DE CE să facă sau să nu facă un anumit lucru, iar delimitarea unor graniţe constrângătoare prin certuri înflăcărate şi interdicţii deseori nu constituie argumente convingătoare.

Poate că am avea mai mult de câştigat dacă am informa copiii noştri (ex. "Să creşti un copil necesită a, b, c şi opţiunile de contracepţie sunt x, y, z.") decât dacă le-am impune interdicţii şi condamna acţiunile (ex. "Să nu te prind că faci sex înainte de vârsta de 18 ani."); dacă am sprijini alegerile lor în loc de a le judeca (ex. în cazul în care se pune problema de a păstra sau nu copilul). Până la urmă, stresul adiţional nu face bine nimănui: nici nouă, care judecăm aspru şi/sau ne batem capul cu problemele altora; nici tinerelor adolescente însărcinate, care deseori ajung să se simtă judecate şi înjosite; nici fătului, care este afectat cu prisosinţă de stresul matern.