#ORIC MUNCH | Explore Tumblr Posts and Blogs

barsand · 7 years

Text

Interviu cu pictorul Cornel Bârsan, despre vidul spiritual al omului modern

Până nu demult, pictura Maestrului Cornel Bârsan îmi era necunoscută, cu o singură excepţie: admirasem anul trecut, în colecţia lui Alexandru Nagy din Köln, un tablou de proporţii reduse, însă de o puternică intensitate emotivă. Or, expoziţia pariziană de anul acesta mi-a dovedit că arta pictorului Bârsan poate fi şi monumentală, însă, în primul rând, extrem de complexă, cu o cromatică şi o tematică variate şi o emoţie a mesajului care, de fiecare dată, se transmite.

Cornel Bârsan se afirmă în pictura contemporană ca un expresionist latin, puţin diferit de şcoala nordică a lui Ensor, Munch, Soutine sau Kokoschka. Însă trăirea sa interioară este aproape la fel de intensă şi exteriorizarea sentimentelor la fel de directă şi de violentă. Bârsan este un observator revoltat al comediei umane, al tristei noastre condiţii actuale, de o anxioasă singurătate şi un profund vid spiritual. Ca şi Rouault, Bârsan este profund creştin. Păcatul, promiscuitatea, nedreptatea îl rănesc şi îl revoltă.

Pentru a înţelege mai bine arta şi mesajul pictorului, i-am solicitat un interviu pe marginea acestei expoziţii. (“Déclaration d’imperfection” – Espace Miromesnil, 12 rue Miromesnil, 75008 Paris, 15-30 iunie 2006)

Cornel Barsan cele trei gratii

Cornel Barsan pictorul

Cornel Barsan Elle et lui

Cornel Barsan fiul omului

Cornel Barsan fratii zidul plangerii

L’artiste Cornel Barsan

– Maestre Bârsan, vă mulţumesc pentru a fi acceptat acest interviu pe marginea unor idei pe care aş dori să le susţineţi sau să le refutaţi, idei axate pe ultima Dvs. expoziţie. Am remarcat în pânzele Dvs. o explozie de culori “expresioniste”, aş spune, întrucât am observat o preferinţă comună pentru aceleaşi culori, fundamentale sau complementare, şi la alţi pictori ai genului. Care sunt acestea în cazul Dvs. şi ce simbolistică au?

– Domnule Negrescu-Suţu, în pictură totul se dezvoltă matematic şi spiritual, cel puţin eu nu am cum să evit aceasta, iar rezultatul se traduce printr’o suită de culori juxtapuse şi suprapuse într’o ierarhie determinată. Dintru startul consacrării mele pe calea picturii, am înţeles că această materie numită “culoare” are, ca să spun aşa, o “personalitate” specială: este vorba de un potenţial pe care-l numesc de “autoaprindere”; e nevoie doar de un impuls sensibil pentru ca această materie să devină un “perpetuum mobile”.

Din fericire, acest pact tacit cu culoarea m-a eliberat de asimilarea cu orice preţ a unei teorii cu titlul infailibil de “singura”, “unica”; din întreg noianul de teorii care aproape au fost impuse cu de-a sila prin şcoli, am rămas cu câteva noţiuni ştiinţifice, de bun simţ. Există totuşi pentru mine un punct de vedere despre noţiunea de culoare, la care ţin în mod deosebit şi care îi aparţine lui Leonardo: în linii mari, el enumera culorile care există în natură şi dădea exemple de combinaţii între ele. Pentru mine, doar aceasta este totul, fără “fundamentale” şi fără “complementare” impuse de vrerea unora; de-a lungul timpului am învăţat într’adevăr că acestea există, însă mai niciodată aceleaşi, ci ele vor fi diferite dela artist la artist.

În acest sens s’au comis multe orori din istoria artei, aplicându-se în şcoli cu orice preţ teorii obligatorii, în care pictorii nu au voie să iasă din aceste grile “ştiinţifice”. Aşa se explică şi numărul enorm de artişti care ies de pe băncile şcolilor de artă: se aplică grila şi gata şi statutul de artist; nu este de mirare că arta se îndreaptă azi spre video şi instalaţii.

Pentru a schiţa şi mai bine punctul meu de vedere, pot spune că lucrările mele îşi găsesc “fundamentalele” lor proprii, în funcţie de ce vreau să exprim, cu o analiză mentală prealabilă îndelungată; când sunt gata de lucru, mă eliberez de aceste căutări şi mă lupt cu suprafaţa dată, încercând să dau libertate de expresie culorilor şi favorizându-le propriul potenţial.

– Am remarcat în pânzele Dvs. puternica intensitate a expresiei şi a emoţiei pe care reuşiţi să o transmiteţi. Oamenii nu mai au nevoie uneori nici de veşminte, poate chiar nici de piele. În alergătorul figurat în “Fuga”, acest ciudat triptic voit neterminat, se poate recunoaşte orice om modern, dar şi opusul său, aflându-se şi unul şi altul într’o perpetuă cursă, aparent lipsită de orice motivaţie. Vă rog să ne spuneţi mai mult despre acest tablou, foarte remarcat de public.

– Personajul meu din “Fuga” îşi caută identitatea undeva mortificată. Această idee mă preocupă de mult timp: individualitatea exacerbată a gladiatorului modern, în care acesta oferă spectacolul grotesc impus de existenţă şi tot el ovaţionează învingătorul-învins din el. Aceasta se cheamă în limbaj modern “libertate” şi în pânza mea “Omul liber” nu se mai supune noţiunilor de bine şi de rău, el chiar crede că a “născut” Universul. După finalizarea lucrării m-am înspăimântat de conţinutul atât de tragic al mesajului şi m-am decis să “ataşez” o rază de speranţă: am construit un cadru cu două porţi deschise, în aşa fel încât Omul meu din “Fuga” nu mai este singur, ci are în faţă Privitorul.

– Aş dori să ştiu dacă Dvs. consideraţi că omul modern de astăzi, nemaiputând accede la scara unor valori cardinale, tinde să se substituie el însuşi acestor valori, căutând să-şi creeze un nou sistem valoric pentru uzul său personal ? Aceasta ar însemna o negare a valorilor, prin respingerea lor, ceea ce îl poate conduce pe omul modern, pe termen mai îndelungat, la negarea de sine însuşi, lucru de care el nu pare a fi conştient.

– Domnule Suţu, parţial, această idee am dezvoltat-o în “Fuga”, însă aş mai putea adăuga că oamenii, în general, se admiră foarte mult pe ei înşişi, iar aceasta exclude ideea negării de sine; doar sfinţii aveau acest curaj al “negării de sine” în sensul că se considerau ai Cerului şi se identificau cu Persoana Mântuitorului. Există, cred, chiar în afara unei credinţe religioase declarate, un “instinct de conservare” al speciei umane, care aşează în timp lucrurile la locul lor. Aşadar, un spirit, să-i spunem distructiv, nu va avea decât cel mult veleităţi ciclice.

– Stimate Domnule Bârsan, să revenim deci la latura spirituală a creaţiei Dvs., cu puternice rădăcini în spaţiul nostru creştin-ortodox de la porţile Orientului. Există sau pot exista şi alte influenţe religioase în arta Dvs. în afara spiritualităţii creştine?

– Sunt atent la orice tip de spiritualitate umană; este o bogăţie la care îmi dau frâu liber tentaţiei şi nu pot să nu observ că miliarde de oameni au o altă credinţă religioasă decât mine. Eu am datoria de a respecta opţiunea altora şi, de ce nu, de a învăţa din experienţa lor. Este adevărat că nu am nicio influenţă religioasă diferită de cea creştină în pânzele mele, însă opţiunea pentru creştinism este o alegere intimă, iar atenţia spre alte culturi îmi dă libertatea de a înţelege umanitatea în ansamblul ei. Trebuie să recunosc totuşi că fără Învaţăturile Mântuitorului nu aş putea să asimilez “limbajul” Umanităţii.

– Pot oare exista graniţe bine definite între realitate şi iluzie ? După părerea mea nu, şi omul modern nici nu are nevoie de vreo graniţă senzorială, întrucât aceasta i-ar îngreuna şi mai mult condiţia actuală, care este mai degrabă plată decât spirituală. În mod paradoxal, el a devenit din stăpân al creaţiei sale tehnologice, sclavul acesteia, şi aceasta deoarece a pierdut contactul cu sacralitatea, deşi el pare mulţumit de prozaismul noii sale condiţii. Credeţi că omul modern mai are astăzi nevoie de spiritualitate, în diversele sale forme de manifestare?

– “Memento mori!”, iată graniţa de care omul modern are nevoie, deşi Dvs. afirmaţi cu dreptate că aceasta i-ar îngreuna condiţia. Cred că este nevoie de o conştientizare a propriei condiţii omeneşti şi evident că nimănui nu-i convine să afle că există o frontieră care nu depinde de voinţa sa, însă fatalitatea nu-l va ocoli. Geniul uman a închipuit un întreg univers al uneltei, o lume separată parcă, iar astăzi aceasta a dus la o psihoză a memoriei colective: o lume care nu mai crede că sfârşitul ei poate fi inevitabil; numai că de aici ea ne apare în fapt ca o trambulină spre Cer.

Astăzi, totul pare să se supună, să se transforme la comandă, totul este sofisticat şi totuşi uşor de înlocuit, aşadar iată că s’a instaurat pe Pământ noul paradis împietrit al Dumnezeului-Unealtă. Şi totuşi, cu tot acest nou “paradis” instaurat, fiinţele se nasc, trăiesc şi mor. Oare omul modern mai vede sau mai bine zis mai simte aceasta? Există însă, poate chiar în clipa aceasta, cineva, un “om modern” chiar, care îşi plânge morţii, iar el este viu. Deci, “Memento mori!”

– Domnule Bârsan, pictura, care este este o poesie sau o muzică tăcută, poate avea substanţă şi duh, inteligenţă vie şi sensibilitate, în fine, poate depăşi cadrul simplei reprezentări, printr’o gamă de trăiri, dintre care face parte şi trăirea onirică. După mine, cea expresionistă diferă fundamental de cea suprarealistă, atât prin substanţă cât şi prin mesaj. Care este, nu importanţa, ci necesitatea acestei trăiri în creaţia Dvs.?

– Eu mă feresc în general de categorisiri ale senzaţiilor, ale trăirilor; apoi, pentru mine “expresionist” înseamnă ceva, iar pentru “critică” înseamnă altceva. Lumea operează cu noţiunile culturale dirijate şi impuse de critică, ar trebui să dezvoltăm separat acest aspect, iar pentru mine, o trăire “onirică” înseamnă momentul când îmi “văd” lucrarea gata înainte de a o începe.

– Un fost coleg de studii plecat timpuriu dintre noi, în 1991, la numai patruzeci şi unu de ani, expresionistul Mircea Ciobanu, o mare pierdere pentru pictura contemporană, expunea în 1984 la galeria Katiei Granoff din Place Beauveau, la doi paşi de locul unde ne aflăm acum. Forţa artei lui, îmi spunea Ciobanu, atunci în plin succes, consta în concentrarea energiei sale absolute pe fiecare centimetru pătrat ce urma să-l picteze. O formulare inspirată, trebuie să recunosc. Exilat în Elveţia, pictorul revendica, precum Dvs., o apartenenţă la universalitate, pe care a căutat-o mai întâi în el însuşi, înlăuntrul fiinţei sale artistice. După ce a găsit-o, acest alchimist al emoţiilor şi al culorilor a plecat din Ţară pe drumul fără de întoarcere (la data aceea) al Exilului. Astăzi lucrurile s’au schimbat, însă credeţi că un artist de talia Dvs., cu un persistent mesaj metafizic deseori profetic, cel puţin aşa l-am înţeles eu, poate el, trăind la noi, în România, să se afirme pe plan mondial, cu aceleaşi şanse ca omologul său din Occident, şi dacă nu din ce cauze?

– Declaram mai devreme, referitor la expresionism, că eu văd întrucâtva diferit această noţiune: pe Mircea Ciobanu nu-l percep ca expresionist, ci ca un “protestant” al clasicismului, o nuanţă pentru mine care vorbeşte despre gândirea şi percepţia artistului, nu despre aparenţă. Observaţi că toţi expresioniştii, în ciuda elanului dramatic, în mod paradoxal caricaturizează formele, le contorsionează, iar dacă am face abstracţie de conflictul dramatic al culorilor, unele forme în acest fel devenite sunt chiar ilare, contrazicând însuşi conţinutul mesajului. În faţa “Strigătului” lui Munch, eu n’am putut niciodată să mă abţin a surâde la vizionarea personajului care, să-mi fie cu iertare, nu are nici pe departe vreo dramă, ba e chiar amuzant în grotescul lui.

Ciobanu avea o prea adâncă gravitate interioară pentru a trata imaginea într’o modalitate ca aceasta; puteţi observa o “construcţie” clasică, studiată a compoziţiilor, însă manifestate patetic, ca în concertele lui Ceaikovski. Este ca şi cum aţi vedea permanent un cord deschis care se află în plină activitate. Istoric vorbind, exilul său este de înţeles: un asemenea temperament avea nevoie de întindere, pentru a-şi interpreta concertele în toata lumea; şi mai concertează şi astăzi.

Dacă am pornit cu acest exemplu, al lui Mircea Ciobanu, în credinţa că vom găsi un răspuns la necesitatea sau nu a unui “exil”, probabil al unui artist român în zilele noastre, eu cred că nu aici este răspunsul. În acest moment se poate vorbi de o “Artă oficială”, în care statul investeşte, şi despre o “Artă-cultură”, pe cale de dispariţie.

Desigur, întotdeauna a existat o artă “oficială”, însă niciodată atât de exclusivistă şi de agresivă: decretarea “experimentului” ca artă unică şi totalizatoare ne aminteşte de “stalinizare”. Dacă un artist iese la testul-grilă ca “experimentalist”, va fi cu siguranţă vlăstarul de soi al naţiunii, iar statul trebuie să investească programatic în acţiunile sale. În România nu se mai pune problema exilului, deoarece politica culturală este aliniată clonat după politica artei contemporane europene şi este impusă cu de-a sila prin toate mijloacele mass-media.

Artişti ca Baba sau Ciobanu sunt consideraţi “epigoni” de critica artei contemporane româneşti. De altfel, puteţi observa această politică în achiziţiile Muzeului de Artă contemporană din Bucureşti. Avangardismul a ajuns un factor de oprimare şi de discriminare – este o realitate la care oamenii nu au acces, cu aceasta sunt bombardaţi zilnic prin toate formele, iar artistul care vrea să facă altceva este considerat “depăşit”, “retrograd” sau. “epigon”.

Dacă vizitaţi galeriile “de prestigiu” pariziene, veţi descoperi creaţiile “originale”, pline de “bâlbâielile” stângace ale camerelor de filmat, cuie poleite înfipte în cartoane şi modelaje din răşini sintetice cu pretenţii cinice: acesta este şi viitorul deja dictat al Bucureştiului. Eu unul continui să cred că un obiect de artă cuprinde un act de cultură; este adevărat că este nevoie şi de talent, de vocaţie pentru aceasta, iar artişti autentici nu sunt mulţi. Pentru asemenea artişti, din nefericire, existenţa le va fi un veşnic exil.

– Domnule Bârsan, în 1989, în momentul aşa-zisei “Revoluţii”, aveaţi vârsta de 24 ani. Aţi trăit deci din plin perioada nesfârşitei tranziţii, perioadă în care v-aţi format ca artist. Care este astăzi, după un deceniu şi jumătate, impresia ce v-a rămas? Mă refer aici la structurile menite să asigure formarea şi promovarea unui artist independent, trăind în afara constrângerilor proletcultiste sau ceauşiste de tristă amintire.

– Domnule Negrescu-Suţu, după cum spuneam, structurile actuale nu mai au caracter ceauşist, ci caracter “european”, adică unidirecţional: cine îmbrăţişează această doctrină va fi poate “omul zilei”, fie el în România chiar; cine nu, nu va exista, oriunde ar fi în Europa. O expoziţie personală este dificil de organizat la Paris din multe motive; la vernisajul expoziţiei mele mi-aş fi dorit ca Ambasada României, deci ambasada ţării mele, prin serviciul său cultural, să fie cumva prezentă; evident că nu s’a obosit nimeni să se deplaseze, deşi aţi putut observa amploarea acţiunii mele: nu am expus de mântuială cinci pânze pe pereţi! Însă cine nu se înscrie în programul-grilă nu merită nicio atenţie, aici avem de-a face cu un exclusivism feroce. Eu am avut şansa de a mă putea forma lângă un “Magister”, ca pe vremea lui Rembrandt, şi ţin minte că în ziua în care m-am mutat într’un atelier lângă atelierul lui, asta se întâmpla imediat după revoluţie, acesta m-a întâmpinat cu o carte în mână, spunându-mi: “De aici ai de învăţat, nu de la mine!” Această carte era Sfânta Scriptură.

– Revin la o altă afirmaţie a pictorului Ciobanu, care, împărţind pictorii în figurativi şi non-figurativi, afirma că aceştia din urma riscă, sub influenţa de netăgăduit a succesului, adăugam eu, să se asemene în final Creatorului, ceea ce el califica drept o moarte subită, o sinucidere. Consideraţi afirmaţia lui Ciobanu veridică pe plan metafizic sau doar o excentricitate lingvistică?

– Această afirmaţie nu este întâmplătoare, în momentul în care în arta plastică se disputau cele două tendinţe: figurativ – non figurativ. Astăzi, această dispută s’a stins aproape, fie pentru faptul că pictura este considerată de către “oficiali” ca o artă depăşită, fie pentru faptul că elanul abstracţionist s’a mai potolit şi sunt căutări în alte direcţii. Desigur, Ciobanu se referea la pretenţiile metafizice ale abstracţioniştilor atunci când susţineau că ei crează cu adevărat, că au descoperit forme noi şi sunt aidoma unor Creatori care fac totul ex nihilo. Spiritual vorbind, încorsetarea într’un sistem închis nu poate să ducă decât la autosufocarea omului şi aici Mircea Ciobanu avea dreptate.

– Percepţia estetică a omului modern este astăzi puternic atrofiată, în mare parte datorită progresului tehnologic, care este în sine o acţiune utilă, însă nu exclusivă. Dacă omul modern a abandonat esenţa pentru aparenţă, după cum cu justeţe spuneaţi într’un alt interviu, el nu mai poate avea, în consecinţă, nimic valoros de comunicat, de transmis. Acest lucru se vede clar astăzi, chiar fără a fi vizionar. Însă omul modern are totuşi nevoie de o viaţă de cuplu, de familie, în afara calculatorului, viaţă pe care o caută cu puţine şanse de a o găsi, fiind lipsit din start de reperele spirituale de care ar avea nevoie. Unde poate el găsi astăzi aceste repere? Mă refer aici la tabloul “El şi Ea”, unul dintre cele mai remarcate de amatorii şi cunoscătorii de artă.

– În mod cert, percepţia estetică actuală mi se pare profund deviată; omul modern nu mai are nevoie să participe la obiectul de artă într’un fel sau altul, începând dela creaţie şi până la asimilare, achiziţie, el “consumă” pur şi simplu un produs care are şi instrucţiuni de folosire. În cazul plasticii, el va găsi ce trebuie sau ce are voie să vadă în revistele de “specialitate”, în galeriile celebre, la televiziune etc. Totul se distribuie cu tot cu comentarii, nici măcar nu mai trebuie să-şi bată capul să înţeleagă singur ceva. Visul tuturor pare să fie îmburghezirea mentală şi eficacitatea maximă a unei întreprinderi umane.

[contextly_auto_sidebar]

În “El şi Ea”, a dispărut totul, au dispărut hainele, maşinile, casele; au rămas cei doi, în goliciunea lor desfăşurată pe orizontală şi pe verticală: El gândeşte, Ea aşteaptă, de aici începe totul, poate chiar şi izgonirea din Rai. Chiar şi în ultima consecinţă, când totul a dispărut de lângă el, cu tot ceea ce a construit, omul va găsi, dacă va căuta, o fiinţă lângă el, pentru a scrie istoria. Iată un reper valabil pentru toţi oamenii, indiferent de Dumnezeul în care ei cred.

– Vă mulţumesc, Domnule Bârsan, pentru plăcerea acestei discuţii. Vă doresc mult succes în continuare, în speranţa că Omul modern, odată ce va dobândi noi repere, nu va mai considera Arta ca un produs de consumaţie, ci va căuta să o înţeleagă, mai mult chiar, va simţi nevoia acestei căutări. Expoziţia pariziană de anul acesta a fost un real şi binemeritat succes, pe care vi-l doresc şi acasă, în România, cât mai curând. Până atunci, vă dau întâlnire anul viitor, în aceeaşi galerie pariziană, spre a continua această pasionantă discuţie, sperând că, de această dată, tonul ei va avea totuşi o nuanţă ceva mai optimistă.

Consemnat de Radu Negrescu-Suţu Publicat si distribuit de Altermedia, http://ro.altermedia.info Sursa: http://www.nettime.org/Lists-Archives/nettime-ro-0608/msg00033.html

Interviu cu pictorul Cornel Bârsan Interviu cu pictorul Cornel Bârsan, despre vidul spiritual al omului modern Până nu demult, pictura Maestrului Cornel Bârsan îmi era necunoscută, cu o singură excepţie: admirasem anul trecut, în colecţia lui Alexandru Nagy din Köln, un tablou de proporţii reduse, însă de o puternică intensitate emotivă.

#Cornel Barsan

0 notes

rudyroth79 · 7 years

Text

Pușa Roth: În accepțiunea largă, artele vizuale includ pictura, sculptura, filmul, fotografia precum și altele, arte ce se concentrează pe crearea lucrărilor ce se desfășoară în principal în mediul vizual, deși pot include și elemente nevizuale precum sunetul. Este un domeniu care comportă și definiții particulare în funcție de abordarea fiecărui artist în parte. Care este opțiunea dvs., particularitatea care vă definește stilul? Pun această întrebare fiindcă publicul larg va avea o direcție spre a vă înțelege mai bine demersul artistic.

Marinela Rusu

Marinela Rusu: Stilul meu artistic se încadrează în marele curent expresionist, printre ai cărui exponenți se numără faimoșii artiști Gustav Klimt, Pablo Picasso, Vasili Kandinski, Munch, Magritte… Operele lor au constituit mereu, pentru mine, surse de inspirație, modele de sublim în artă…

P. R.: La Facultatea de Arte ați ales ca specializare Pedagogia Artelor Plastice și Decorative. Care este misiunea specialistului, pedagogului, ca termen generic, care dincolo de stăpânirea limbajului fundamental al artelor vizuale, trebuie să fie inițiat deopotrivă în specificul artelor plastice și decorative? Se îmbină formalul cu nonformalul?

M. R.: Prima mea specializare este psihologia (la Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iași) iar a doua specializare este cea din sfera artelor (UNAGE, Iași – Pedagogia Artei). Domeniul pedagogic se referă, în primul rând, la formare, la educație, fie ea artistică sau cu un alt conținut. Educația prin artă reprezintă, într-adevăr, un capitol important al curriculei școlare și cuprinde toate dezideratele privind formarea abilităților artistice, dezvoltarea creativității, până la dezvoltarea sensibilității și judecății artistice, a capacității de receptare a unei opere de artă.

P. R.: La prima vedere par domenii tangențiale, dar mă gândesc că abordarea psihologică în artă poate fi un plus de valoare pentru artist. Dvs. cum considerați această împletire emoțională?

M. R.: Această sinteză are desigur, un potențial deosebit în creație. Pot să vă spun că în Grecia, unde s-a desfășurat o mare parte a activității mele artistice, a fost apreciată în mod excepțional această sinteză psihologie-pictură și în multe prezentări ale expozițiilor mele s-a menționat această dublă specializare ca fiind un merit cu totul special, un câștig și o îmbogățire implicită a creației de artist.

P. R.: La Facultatea de Arte ”George Enescu” din Iași (între anii 1996–2008) ați predat ca lector asociat cursuri de psihologia artei, psihosociologia artei, psihologia educației și pedagogie. Cum traducem în limbaj obișnuit această ramură a artei sau a psihologiei artei și cum se reflectă aceasta în produsul finit, opera de artă, creația finală?

M. R.: Am avut privilegiul de a preda câțiva ani această disciplină, Psihologia artei (spun asta, pentru că apoi ea a fost scoasă din programă). Este o disciplină conturată în ultimele decenii de cercetări în domeniul creației (o altă disciplină conexă fiind Creatologia). Temele favorite de studiu ale psihologiei artei cuprind trei capitole esențiale: unul despre psihologia artistului (rolul biografiei sale, al temperamentului și trăsăturilor sale de personalitate traduse în opera artistică), înțelegerea, din punct de vedere psihologic, a procesului de creație (etapele sale, rolul factorilor abisali în creație, raportul conștient–inconștient în actul creator, factorii care blochează sau stimulează creația) și înțelegerea proceselor psihologice ce stau la baza receptării operei de artă (educația, sensibilitatea receptorului de artă dar și contextul social-istoric în care opera de artă este vizualizată și interpretată). Psihologia artei reprezintă o complexă disciplină ce abordează creatorul, creația și receptarea operei de artă, încercând să explice mecanismele psihologice care le influențează, modul în care pot fi modelate și dezvoltate abilitățile artistice creatoare.

P. R.: Din anul 2012 sunteți membră a Uniunii Artiștilor Plastici şi Artelor Frumoase – regiunea Pieria din Grecia. Este o recunoaștere a contribuției dvs. artistice din cadrul Proiectului International Erasmus ”Portraits and Emotions” Ce a însemnat pentru cariera dvs. artistică acest proiect? Cum l-ați defini? Care este esența acestui proiect denumit ”Portraits and Emotions”?

M. R.: Faptul că sunt membră a Uniunii Artiștilor Plastici şi Artelor Frumoase – regiunea Pieria din Grecia, se datorează multiplelor mele participări la activitatea artistică din această zonă (orașul Katerini, mai exact). Proiectul ”Portraits and Emotions” a pornit de la o idee pe care am sugerat-o profesorilor-artiști din Atena, în intervenția prin artă în cadrul școlii. Este vorba de abordarea diferită a unei etape din dezvoltarea afectivă a copiilor, și anume, conștientizarea propriilor emoții. Am propus profesorilor-artiști de la câteva școli din Atena să ceară copiilor să deseneze, să exprime prin formă și culoare diverse trăiri emoționale, pozitive (bucurie-zâmbet, prietenia, jocul-libertate, dragostea de școală, familie) sau negative (furie-nervozitate, lacrimi-supărare, frustrare, gelozie, invidie). Rezultatele au fost deosebite și nu întâmplător, acest proiect a primit Premiul Ministerului Educației și Cultelor din Atena, în 2015. Apoi, în 2015–2016, am continuat acest proiect și în Iași-România. Nu știu dacă putem vorbi de o influență a acestui proiect asupra carierei mele artistice, dar putem vorbi de o mai bună colaborare cu profesorii-artiști din Grecia, alături de care am participat ulterior la expoziții colective, în diferite galerii din Atena (Galeria Gheorghios Bouziannis, Galeria Melina Merkouri).

Marinela Rusu, ”Inteligență emoțională”

P. R.: Ați fost coordonator pentru România al Proiectului Artistic Internațional ”ZONE OF FRIENDSHIP, PEACE AND LOVE”, 2016–2017, inițiat în Grecia, Naoussa, sub coordonarea artistei Maria Loumpourdi – Greek Art Union. Un pas important, presupun eu, pentru cariera dvs. artistică. Zona de prietenie, pace și iubire – un proiect tot din zona emoționalului artistic, deși eu cred că arta este emoție, sigur, emoție estetică. Ce a cuprins sau mai degrabă ce cuprinde acest proiect, care se va finaliza anul acesta, în 2017?

M. R.: Este vorba despre un proiect artistic internațional, ce presupune participarea artiștilor din mai multe țări ale Europei. Picturile fiecărui artist sunt imprimate pe o fâșie de mătase lată de 1,30 m și cu o lungime nedefinită – reprezentând o așa-numită ”centură a păcii, prieteniei și iubirii”. Primul vernisaj (pentru cei ce au colaborat în 2016) va avea loc în aprilie, în Grecia. Eu am înaintat solicitările artiștilor din Grecia, de a participa și am organizat această colaborare cu 40 de pictori români din Iași. Proiectul va continua și anul acesta, deci vom avea și mai mulți colaboratori. Vă pot spune că România este printre țările cu cea mai bună reprezentare în cadrul acestui proiect care, la un moment dat va fi propus pentru Guinness Book.

P. R.: Ați primit numeroase premii, diplome de excelență, atât din țară cât și din străinătate. Este o bucurie a sufletului că artiștii români sunt onorați, li se recunosc meritele artistice. Însă cred că există în sufletul fiecărui artist o ierarhie a premiilor, diplomelor etc. Care a fost cel mai emoționant premiu pentru dvs., apoi cel mai important ca valoare, deși orice premiu e valoros în sine? Considerați această întrebare ca o provocare, doamnă Marinela Rusu.

M. R.: Este adevărat că palmaresul premiilor primite este bogat… peste 30 de premii și diplome de excelență naționale și internaționale. Două premii foarte prețioase pentru mine rămân însă, Premiul I, al Criticii și Premiul II, al Galeriilor, obținute în cadrul concursului internațional ”Ad-Art”, Italia, 2015, pentru aceeași pictură, intitulată ”Searching for God” (100×100 cm). De asemenea, un premiu valoros este cel primit chiar anul acesta, International Award – ITALIA ARTE, 2017, oferit de Accademia Santa Sara, Alessandria, Italia, împreună cu o pagină dedicată activității mele artistice, publicată în volumul ”Indirizzo D’Arte”, scrisă de criticul de artă Flavio de Gregorio. Un alt premiu important a fost cel din 2012 – Bronze Award, la concursul international Five Golden Stars, Eindhoven, Olanda.

P. R.: Ați expus în România și în multe țări din Europa, dar aș vrea, cu permisiunea dvs. să ne oprim la începutul carierei, la visul tânărului artist și la primul lui pas în lume. Asta însemnând, prima dată pe simeze.

M. R.: Prima apariție pe simeze a avut loc aici, la Iași, cu ajutorul profesorilor mei de artă și a prietenilor mei, iubitori de artă (dl. prof. dr. Dorin Lehaci, dna prof. dr. Ecaterina Hanganu). Minunata și regretata doamnă Hanganu spunea atunci că acea expoziție este ”primul pas al unui lung drum în artă”, ceea ce a constituit un mare adevăr! A fost un început plin de speranță, plin de bucurie, în același timp, o bucurie a exprimării artistice, a împărtășirii de sine cu ceilalți.

P. R.: În artele plastice, generic vorbind, limbajul este universal, al liniilor și culorilor, reducând la aceste două elemente, pentru a putea să înțelegem parcursul unui artist. Cum redefiniți, din punctul dvs. de vedere, limbajul artistic, cel care compune opera din punct de vedere vizual?

M. R.: Fiecare pictor are propriul său limbaj artistic. Al meu se compune din franchețe gestuală, din forme ce exprimă gândire și simțire, în același timp. Nu am abandonat niciodată instanța cognitivă în favoarea unei inspirații spontane, neretușate. Gândirea și inspirația conlucrează în crearea unei opere de artă. Prefer formele pline de semnificație, de mesaje, prefer simbolurile ce fac trimitere la problemele existențiale și la cele de ordin psihologic.

P. R.: Care sunt temele preferate?

M. R.: Temele preferate în pictura mea, provin din preocupările mele dintotdeauna, și anume: misterul existenței umane, misterele comportamentului uman și al instanțelor sale intelectuale, senzitive și creatoare. Feminitate, masculinitate, androgin, tinerețe, insight, harpa astrală, călătorie astrală, melodii astrale, visare, reverie, păsările înțelepciunii, inteligența emoțională, empatie – iată câteva teme reflectate în pictura mea.

P. R.: Revin la educație prin artă și vă rog, doamnă Marinela Rusu, să prezentați câteva direcții ale acestui program generos.

M. R.: Educația prin artă presupune mai multe dimensiuni. Una dintre ele este nevoia de a forma tinerilor sensibilitatea artistică, de a căpăta simțul estetic și de a fi capabili de o judecată estetică – de a avea acel ”discernământ” în ceea ce privește valorile estetice. O altă dimensiune se referă la dezvoltarea propriului potențial creator, artistic, de a descoperi propriile veleități creatoare. O altă latură se referă la cunoștințele despre artă, cultura artistică, ce include noțiuni de istorie a artei, de cunoaștere a biografiei marilor creatori. După cum vedeți, educația prin artă este complexă și presupune o colaborare între școală și familie, o împletire a formalului cu informalul.

P. R.: Ați avut multe expoziții, așa cum am mai spus, dar vreau să vă întreb cum vi s-a părut, cum ați simțit relația cu publicul atât cel din țară, cât și cel din afara ei?

M. R.: Relația cu publicul este una interesantă, la fiecare dintre expozițiile realizate. Se pun întrebări, se fac comentarii, uneori sunt achiziționate unele tablouri. Vă pot spune că una dintre cele mai ”spectaculoase” și de succes expoziții realizate, a fost cea din Insula Creta, Rethymno, 2015, când ”Galeria 88” a devenit neîncăpătoare pentru publicul ce ne-a onorat cu prezența la vernisaj. Deși era un moment critic pentru Grecia (propusă în acel weekend să fie exclusă din UE – noi am fost convinși că nu va veni nimeni!), acești cretani au venit la expoziție, au admirat și au dorit mai multe dintre tablourile de pe simeze. Gazda a oferit întreg protocolul ”din partea casei” și am primit o atenție neașteptată din partea presei locale și a radioului local. A fost o experiență unică – pentru mine ca autor dar mai ales, o experiență de ordin spiritual, care a dovedit dragostea pentru artă a acestor oameni, aflați atunci într-o situație economică – și nu greșesc s-o spun – disperată!

Marinela Rusu, ”Păreri contrare”

P. R.: Schiller afirma că ”arta este fiica libertăţii”, iar Edgar Degas spunea că ”arta nu este ceea ce vezi, ci ceea ce îi faci pe alţii să vadă”. Care afirmație vi se pare mai aproape de viziunea dvs.?

M. R.: Deși are dreptate și poetul, Degas este mai aproape de ceea ce simt și eu. Puterea de comunicare a artei este inimaginabilă. Artistul poate transmite prin artă nu doar idilice povești de iubire sau tristețe, dar poate evoca valori profunde existențiale ce mobilizează spiritul, poate da avânt spre libertate, anclanșează curajul, lupta pentru nemuritoarele valori platonice Binele, Adevărul și Frumosul.

P. R.: ”Emoțiile – de la cunoaștere la autoreglare”, volum apărut la Editura Ars Longa, în colecția ”Academica” a fost lansat de curând la Iași în tandem cu expoziția personală ”Printre emoții”. Doamna Carmen Mihaela Crețu, afirma că ”emoțiile nu sunt un impediment în manifestarea performantă a rațiunii. De fapt, ele reprezintă o oglindire a gândirii care le poate conceptualiza, aprecia, clasifica, regla etc.” Emoții și emoții, printre emoții, de la cunoaștere la autoreglare. Cum se poate ajunge de la cunoaștere la autoreglare prin emoții?

M. R.: Există o procesualitate în devenirea și realizarea de sine. Primul pas al acestui proces este cunoașterea de sine. Pe frontispiciul templului de la Delphi, grecii scriau: ”Cunoaște-te pe tine însuți și vei cunoaște întreaga lume!” Deci, este necesar, mai întâi, să reflectăm asupra noastră, să ne analizăm calitățile dar și umbrele. Odată, aceste ”umbre” identificate, poate începe și procesul de autocontrol, de automodelare comportamentală. Nu este un proces ușor, căci el presupune voință, motivație, determinare. Doar caracterele puternice dobândesc o autoreglare satisfăcătoare. Se spune în literatura despre emoții că infractorii ajung în închisori pentru că au eșuat în aplicarea autocontrolului… Putem afirma, deci, că personalitățile puternice, de succes, sunt acelea care știu să aplice autocontrolul, care luptă cu sine (cu ”umbra” personală – citește ”egoismul”, emoțiile inferioare de invidie, gelozie, posesivitate, ca să dau doar câteva exemple)…

P. R.: Ce proiecte aveți?

M. R.: Proiectele sunt multe, desigur: urmează o expoziție personală la Centrul de Studii Europene din Iași (18 mai, 2017 – vă aștept, cu drag!), apoi o expoziție realizată împreună cu doi profesori-artiști de la UNAGE Iași, în Aula Magna a Academiei Române, Filiala Iași, plus mai multe expoziții de grup realizate la Palas Mall, Casa Corpului Didactic și Galeria ”i” din Copou, împreună cu artiștii ieșeni. Am o invitație, de asemenea, pentru o expoziție la Academia de Arte din Chișinău, Republica Moldova, în partea a doua a anului, pe care am dori mult s-o onorăm. De asemenea, continuăm mobilizarea artiștilor români pentru participarea la proiectul artistic internațional din Grecia.

P. R.: Dacă ar fi să faceți o lucrare despre emoțiile lumii acesteia în care trăim, cum ați reprezenta-o, ce culori ați folosi, ce tușe de culoare ar predomina?

M. R.: Lumea modernă este una agitată, o lume a trăirilor spontane, intense și trecătoare. Dar poate, caracteristica picturală a lor ar fi mișcarea continuă, agitația, sufocarea… De aceea, voi considera că pictura, dincolo de a exprima vâlvătaia (uneori stresantă) a emoțiilor lumii în care trăim, trebuie să ofere momente de liniște, de reflectare, de detașare de exterior, ocazie de cunoaștere de sine, de întregire și sensibilizare spirituală.

Interviu realizat de Pușa Roth

Martie 2017

Lucrări de Marinela Rusu

#gallery-0-5 { margin: auto; } #gallery-0-5 .gallery-item { float: left; margin-top: 10px; text-align: center; width: 50%; } #gallery-0-5 img { border: 2px solid #cfcfcf; } #gallery-0-5 .gallery-caption { margin-left: 0; } /* see gallery_shortcode() in wp-includes/media.php */

Abisal

Social

Feminitate

Masculinitate

Dulce povară

Păsările înțelepciunii

Marinela Rusu: ”Gândirea și inspirația conlucrează în crearea unei opere de artă” Pușa Roth: În accepțiunea largă, artele vizuale includ pictura, sculptura, filmul, fotografia precum și altele, arte ce se concentrează pe crearea lucrărilor ce se desfășoară în principal în mediul vizual, deși pot include și elemente nevizuale precum sunetul.

0 notes